Etichete

, , , ,


coada-la-ghiseuChiar aşa este. Vrând- nevrând îmi vine în minte clădirea cea nouă în care methenele vechi bântuie în amintirea unui trecut nu prea îndepărtat. Parterul cu un hol generos flancata cu multe ghişee ca nişte acvarii, cu câte o „sirenă” plantată în fiecare acvariu parcă aşteaptă să vină vreun petent să le trezească din aţipire. La capătul coridorului, pe dreapta nişte scări înguste şi abrupte urcă la un geam tăiat de a latul palierului, ca o nişă pentru tragere cu tunul din cetatea veche. Minuscula platformă se termină cu o uşă şi alte trepte la fel de strâmte urcă la o altă uşă, pe stânga. Pentru piloşi, cum aveam să învăţ curând. Pe treptele scării stau mutându-şi greutatea corpului de pe un picior pe altul candidaţii la pensionare. Aerul e irespirabil, oamenii transpiră în hainele groase şi coada pare- se că stă pe loc. O doamnă ia iniţiativa şi deschide geamul nişă de tragere cu tunul şi cu mare grijă , făcând echilibristică unii ajung în faţa termopanului, alţii după el, respirând şi mai greu în spaţiul restrâns între zid şi geam. Cineva iese din birou şi pleacă după mic dejun, că se făcu ora gustării. Gardianul trece făcându-şi cu greu loc printre oameni şi intră direct pe uşa pe care scrie cu litere mari Birou de primiri acte, sau aşa ceva. Iese cu un bileţel portocaliu pe care îl dă femeii care l-a urmat conştiincioasă, oprindu-se doar în uşă. Ne-am prins, dosarul femeii a fost primit. Şi nu mă mai miră când alţi trei-patru îşi rezolvă problema în acelaşi fel. Îmi scot aparatul foto şi ajunsă la geamul nişă de tragere cu tunul, mă apuc şi fac poze, cu tot ce mişcă în câmpul meu vizual. Unii dintre bătrânii de pe trepte se lasă pozaţi, alţii protestează. Îmi amintesc de adjuncta căreia îi luasem interviu cu puţin timp în urmă şi nu pot să nu mă mir de diferenţa dintre pastelul vorbelor ei şi realitatea de pe teren.  Nu apelez la niciun ajutor, la nici o intervenţie. Vreau sa văd pe pielea mea ce rabdă omul de rând de la funcţionarii plătiţi din buzunarele noastre. Băiatul a adus gustarea, activitatea ia o pauză, că doar oameni suntem, nu-i aşa? Unii se aşează pe trepte, scuzându-se că nu mai pot sta în picioare.Oricum coada stagnează iar cei care se mişcă, sunt cei care bagă câte un client în afara rândului. Ne-am obişnuit, nu ne mai deranjează. Stăm ca oile la uşă cea magică, aşteptându-ne rândul. Cei care reuşesc să  intre, ies cu zâmbetul triumfător pe faţă, au trecut de primul hop. O femeie, proaspăt sosită, face ce face şi se postează în dreptul uşii, gata să intre cu prima ocazie. Îi explic că de data asta n-am să-i permit nimănui să mai intre înaintea mea! „Oh, desigur, nicio problemă că ea de fapt a venit să se intereseze dacă trebuie să mai aducă vreun xerox. Şi cu o mimă conspirativă mă întreabă: aţi făcut copie după cartea de muncă? Dar după, aia . cum îi zice…O liniştesc că am toate copiile posibile şi imposibile, răbdare încep să nu mai am! Oh, lăsaţi că eu vin a treia oară deja, mereu au găsit ceva în neregulă…Şi în timp ce îmi povesteşte calvarul prin care a trecut, îmi imaginez o sală de aşteptare spaţioasă, cu fotolii sau măcar bănci de lemn, mese cu instrumente de scris, de citit, cu nişte afişe pe pereţi care explică ce şi cum stă treaba cu dosarul de pensionare. O muzică liniştitoare învăluie totul, şi din când în când o secretară cheamă câte un candidat la pensionare şi îi verifică dosarul care nu are cum să nu fie în ordine din moment ce a fost întocmit sub îndrumarea lor!

Visând aşa îmi vine şi mie rândul, îmi ia dosarul, numără paginile, mă pune să semnez pentru ele şi după ce îmi dă bileţelul portocaliu, pot pleca. Totuşi când voi primi un răspuns, întreb eu cu naivitate? Legea spune 43 de zile…Cu greu se abţine să nu-mi râdă în faţă,. sau mi se pare doar. Îmi mai atrage atenţia că anul ăsta îmi expiră buletinul. Sper că-mi vine decizia înainte de expirare! Oh, da. Să sperăm!

Umilitoarea experienţă m-a marcat rău de tot. Au trecut patru luni şi încă niciun semn din partea Casei de Pensii. Mă întreb şi eu ca tot naivul. Ce îşi imaginează statul şi guvernul din ce ar putea trăi omul de rând fără niciun ban atâta amar de vreme? Aş vrea s-o văd pe guraliva care râdea sfioasă ca o fată mare în faţa microfonului, câte zile ar putea sta nemâncată în aşteptarea pensiei, că se dă retroactiv până-n ziua în care ai depus dosarul!”

Dacă ai rezistat la du-te vino cu dosarul incomplet, dacă ai trecut de calvarul treptelor, dacă ai rezistat patru-cinci -şase luni aşteptând decizia, parcă îi  văd dând a lehamite din mână: dă-i decizia, dracu s-o ia, că e rezistentă ca rapiţa!

Continuarea? Enigmă deocamdată, până şi pentru mine!

 

 

Anunțuri