Etichete

, ,


iglesiasJulio Iglesias, diseară va fi pe scena amplasată în centrul oraşului, la Târgu Mureş. In interviul semnat de Simona Gherghe, Julio vorbește despre muzică, iubire și viață.

Simona Gherghe: Este a 12-a oară când veniţi în România. Destul de multe vizite…
Julio Iglesias: Nu sunt multe. Am mai fost în România şi iubesc ţara asta. Am mulţi prieteni în România. Prima mea călătorie în calitate de artist a fost în România, la Braşov, în 1969 şi a fost extraordinar.
– Nu eraţi deja faimos la acea vreme…
– Eu nu sunt faimos nici acum, Simona. A fost prima mea călătorie în calitate de artist, după ce mă lansasem în Spania. Am câştigat un concurs, în iulie, şi Valeriu Lazarov m-a adus la Cerbul de Aur în martie. Îmi amintesc perfect de acea călătorie, de parcă ar fi fost ieri. Valeriu a fost unul dintre bunii mei prieteni…
– Şi aţi revenit în anii ’90, după căderea regimului comunist. Vi s-a părut că s-au schimbat lucrurile?
– Da. Foarte mult. Este incredibil ce s-a întâmplat în aceste ţări. Acum suntem în Bucureşti, în România. Chiar este incredibil ce s-a întâmplat aici… Ştii, sunt foarte român, din multe puncte de vedere.
– Cum aşa?
– Pentru că avem aceleaşi gene. Suntem latini. Ne asemănăm.
– Şi limba noastră se aseamănă cu spaniola.
– Da, sunt două lumi care se aseamănă foarte mult. Dar nu este doar limba. Este vorba şi de felul în care simţim, în care comunicăm la nivel sufletesc, suntem latini. Avem aceleaşi rădăcini. Aşa că mă simt foarte bine în ţara voastră.
– Ştiţi câteva cuvinte în română? Pentru că dacă nu ştiţi, vă pot învăţa eu.
– Nu prea poţi să mă înveţi mare lucru, pentru că ai iubit. Dacă nu aveai iubit, puteai să mă înveţi multe lucruri. Dar spune-mi „I love you” în română.
– Te iubesc.
– Te iubesc. Te iubesc.
– Mulţumesc… Călătoriţi foarte mult, pentru că aveţi concerte în toată lumea. Dar unde vă simţiţi „acasă”?
– „Acasă” este acolo unde sunt copiii mei şi soţia mea. Dar eu aparţin scenei. Cu timpul, am început să simt că aparţin locului în care sunt într-un anumit moment.
– Deci, în clipa asta, vă simţiţi român.
– Da, mâine, pe scenă, voi fi român. Şi voi fi în asentiment cu românii. La vârsta mea, îmi permit să cânt în locurile pe care le iubesc. Nimeni nu poate schimba asta. Dacă îmi place o ţară, fac în aşa fel încât să fiu învitat în acea ţară. Este un lucru pe care mi-l pot permite, după 46 de ani de carieră. Iar mâine şi zilele acestea, chiar dacă nu vorbesc româneşte, voi fi român.
– Ştiu că tată dumneavoastră a fost chirurg şi bunicul tău, jurnalist. Aşa e?
– Da.
– Cum de aţi ales fotbalul, în adolescenţă?
– Până la vârsta de 19 ani, când am avut un accident destul de grav, am fost foarte implicat în acest sport. Am jucat fotbal, după cum ştii.
– La Real Madrid…
– Ei m-au luat la vârsta de 12 ani în echipa de juniori şi am jucat la ei timp de opt ani. Dar nu am fost un jucător bun.
– Aţi fost portar, nu-i aşa?
– Da, dar nu am fost unul grozav. Eram o fire sportivă şi îmi plăcea să fac parte din cea mai bună echipa din lume, la acea vreme. Dar nu m-am ridicat la nivelul lui Casillas sau lui Buffon, nişte fotbalişti extraordinari. Aveam forţă şi disciplină şi am iubit
fotbalul.
– Îmi spuneaţi mai devreme despre acel accident groaznic pe care l-aţi avut…De fapt, cumva, datorită acestui accident aţi ajuns să faceţi muzică.
– Da. Dacă nu sufeream acel accident, nu aş fi ajuns să cânt. Acel accident mi-a schimbat complet viaţa. Eram tânăr, student la Facultatea de Drept din Madrid şi jucam şi fotbal. Şi dintr-o dată, am rămas paralizat. Mi-am petrecut aproape trei ani prin spitale şi, astfel, cariera mea de fotbalist s-a încheiat. Şi atunci, cineva mi-a dat o chitară, pentru că nu puteam să-mi mişc foarte mult mâinile. Şi aşa am început să scriu cântece şi am devenit cântăreţul familiei. Nu mă consideram un cântăreţ.
– Dar aţi mai cântat înainte?
– Nu mai cântasem niciodată în viaţa mea!
– Incredibil…
– Niciodată. Şi nici măcar nu mă interesa muzică. Nu eram un mare iubitor de muzică. Viaţa mea era sportul. Ştiam cine este Elvis Presley, de exemplu, dar nu eram genul de om care să cumpere discuri.
– Şi atunci, care a fost momentul în care v-aţi dat seama că aveţi un asemenea talent şi o voce deosebită?
– Ştii, talentul nu ţi-l descoperi. Talentul este un dar. Poate fi foarte mare sau mai mic, dar este un dar. Nu tu îl descoperi, ci îl văd ceilalţi la tine. Şi dintr-o dată, realizezi că poţi comunica cu oamenii prin intermediul muzicii. Şi abia atunci simţi că se întâmplă ceva cu tine. Eu nu ştiu ce talent am. Eu ştiu că ador să cânt. După nişte ani, după atâţia ani de cântat, pot să interacţionez deschis cu oamenii, să vorbesc cu tine de parcă mi-ai fi prietenă de-o viaţă. Când aveam 20 de ani, dacă vedeam o fată frumoasă ca tine, era foarte speriat. Acum, e ceva normal pentru mine. Vorbim în faţa camerelor pentru toţi românii şi simt că ajung în fiecare casă din România. Simt că intru în casele românilor şi pot vedea familiile cu copii, care ne privesc. Şi mă emoţionează acest lucru. Cred că acesta este talentul, când îţi dai seama că ai parte de nişte momente magice, ajungând în casele oamenilor. E un privilegiu.
– Ce altceva vă place să faceţi, în afară de muzică? Aveţi vreo pasiune mai specială?
– Nu mai am aşa multe pasiuni… Am 70 de ani şi îmi drămuiesc fiecare clipă. Nu vreau să pierd nicio clipă, în care să simt că trăiesc. Dacă e să mă iau după statistici, ştiu că mi se apropie sfârşitul. Şi mă grăbesc… Mă grăbesc să dăruiesc, să învăţ cât mai multe lucruri şi să trăiesc până în ultima clipă.
Nu mai e ca atunci când aveam 40 de ani, sau 50 sau chiar 60. Acum două săptămâni, am împlinit 70 de ani. Când împlineşti o astfel de vârstă, începi să gândeşti altfel. Să nu înţelegeţi că am devenit negativist, chiar deloc. Doar că înţeleg că nu mai am mult mult timp… Aşa că îmi trăiesc viaţa la extrem. Ieri, eram în Dubai. Săptămână aceasta, voi fi în Transilvania, apoi în Bucureşti. Luna viitoare voi fi în Hong-Kong, în China, în Indonezia, în Japonia. A venit timpul să le mulţumesc fanilor pentru viaţa incredibilă pe care mi-a oferit-o. Şi sunt foarte recunoscător pentru viaţa pe o trăiesc, pentru că am posibilitatea să ajung la sufletul oamenilor, direct. Nu trebuie să te întreb de unde eşti, cum e viaţa ta… Mă grăbesc să iau lucrurile aşa cum sunt în prezent, pentru că nu mai
am prea mult timp.
– Nu v-aţi săturat de celebritate? Nu aveţi momente în care să vă doriți să mergeţi pe stradă ca un om obişnuit, să luaţi cina într-un restaurant, fără să se uite toată lumea la dumneavoastră?
– Stii, când se întâmplă ce spui tu, dintr-o dată simţi că îţi lipseşte atenţia oamenilor. Ne e dor de atenţia publicului. Artiştii nu pot trăi fără atenţia publicului. Avem nevoie de asta. Eu am nevoie de asta.
– Există vreun alt artist alături de care ţi-ar plăcea să cânţi?
– Cu cine mi-ar plăcea să cânt? Eu cânt cu toată lumea.
– Poate un artist mai tânăr?
– Să-ţi spun o povestioară. Preşedintele companiei mele mi-a propus să fac un disc cu câteva cântăreţe tinere, precum Rihanna, Beyonce…Însă, doar ideea de a sta în studioul de înregistrări un an de zile m-a făcut să o iau razna. A fost o propunere foarte interesantă, m-am simţit onorat. Ar fi un proiect grozav, dar şi foarte greu, în acelaşi timp. Să discuţi cu producătorii, să cauţi liniile melodice potrivite pentru toţi, să motivezi pe toată lumea în acelaşi timp. Am făcut multe duete la viaţa mea, de la Placido Domingo până la Bocelli sau Sinatra, Sting sau Stevie Wonder. Am cântat cu cei mai importanţi artişti francezi, italieni, portughezi. Am cântat cu toată lumea şi am învăţat câte ceva de la fiecare, e adevărat. Dar acest proiect…să intri în studioul de înregistrări…Încerc să nu mai am vise atât de înalte…Pentru că e nevoie de multă putere şi de timp.
– Aveţi opt copii. Nu este greu?
– Să ai opt copii e un dar. Şi când ai mai mulţi, copii, ţi se dă o a doua şansă. Eu nu cred că am fost un tată bun de prima dată, pentru Enrique, Julio şi Elizabeth. Din fericire, au avut nişte vieţi frumoase. Enrique este incredibil.
– Sunteţi mândru de el?
– Este incredibil. E tânăr, puternic, are succes, este cunoscut în toată lumea, este fericit. Când ne întâlnim, nu discutăm foarte mult despre muzică, pentru că este independent. Când ne vedem, discutăm despre vieţile noastre. E la fel şi cu Julio şi cu ceilalţi copii ai mei.
– L-am cunoscut pe Julio. A fost învitat în emisiunea mea.
– Ah, este un tip foarte amuzant.
– Da, este.
– Încântător. Ne iubim foarte mult, ca familie. Dar acum am şi copii foarte mici. Şi mă îngrijorează faptul că ei au 16 ani, 14 ani, 12 ani şi respectiv 6 ani, iar eu parcă sunt bunicul lor. Şi ei au mai mare nevoie de mine, decât au cei mari. Şi poate că acum sunt un tată mai bun. Aşa că, cum am puţin timp liber, îl dedic în totalitate lor. Pentru că au nevoie de mine. Şi au o mămică grozavă.
Soţia mea este incredibilă. Şi avem 5 copii împreună. Nu ştiu cum am reuşit să-i facem, pentru că eu am fost mai mult plecat.
– Ceilalţi cinci copii sunt şi ei talentaţi? Cântă şi ei?
– Dacă sunt talentaţi…Ţi-am spus, talentul este ceva ce apare în viaţa ta, în mintea ta şi uneori poate că nici nu realizezi că-l ai sau nu-l ai. Sper să aibă talentul să supravieţuiască. Pentru că nu este uşor să fii fratele lui Enrique Iglesias. Julio se descurcă de minune. Este un frate extraordinar pentru Enrique. Sper că şi ceilalţi copii ai mei, Miquel, Rodriguez şi frumoasele mele fiice sau fiul meu cel mai mic, care este un copil senzaţional, să reuşească să înţeleagă că poate ei nu nu au acelaşi talent.
– Cred că nu le este deloc uşor să aibă un tată ca dumneavoastră, oricât de grozav ar părea…
– Nu prea sunt de acord cu această teorie. Eu mă consider norocos pentru faptul că tatăl meu a fost un chirurg cunoscut. M-am mândrit cu el. Cred că atunci, când într-o familie există unul care este mai talentat la un anumit lucru, toţi ceilalţi ar trebuie să fie mândri de el şi să se bucure de el. Aşa e mai uşor pentru toată lumea. Succesul meu a fost de ajutor pentru întreaga mea familie.
– Ştiu că aţi fost foarte apropiat de tatăl, care, din păcate, nu mai este printre noi.
– Da.
– Încă îi mai simţiţi prezenţa?
– Da. Tot timpul. Imaginea tatălui meu o văd în oglindă. În fiecare dimineaţă, când mă trezesc şi mă uit în oglindă, îl văd pe tăticul meu. Semăn foarte mult cu el. Cu cât îmbătrânesc mai mult, cu atât semăn mai mult cu el. Când vorbesc despre tatăl meu, vorbesc despre un om care m-a învăţat lucruri valabile chiar şi astăzi. Nu pot uita asta. A fost un profesor bun.
– Cântaţi tot timpul? Pentru că am observat că fredonaţi chiar şi mai devreme, când te machiau fetele.
– Sunt cântăreţ. Nu am fost întotdeauna un artist, dar acum sunt. Am învăţat să cânt. Şi cred că a fost cel mai greu lucru pe care a trebuit să-l învăţ. Pentru că, în mod normal, artiştii se nasc cu astfel de calităţi vocale. Eu nu aveam o voce puternică, dar am învăţat să cânt. Iar acum, face parte din viaţa mea.
– Ce vă inspiră?
– Oamenii. Întotdeauna, oamenii. Acum două seri, am cântat pentru 150 de naţionalităţi diferite, la o convenţie în Dubai. Erau 150 de reprezentaţi pentru fiecare naţiune din lumea asta. Şi mă gândeam cum să o ajung la sufletele tuturor. Şi singura modalitate este să mă gândesc că ei simt ca şi mine, că plâng ca şi mine, că râd la fel ca mine. Când urc pe scenă, mă simt ca acasă. Şi nu îmi pot imagina viaţa fără scenă. Pentru mine, scena este totul.
– Vă fac o mărturisire… am avut emoţii înainte de interviu, pentru că nu ştiam cum sunteţi. Dar acum îmi păreţi atât de normal, de cald şi sunt foarte fericită că vorbesc cu dumneavoastră…
– Îţi mulţumesc mult. Trimite-le salutări iubitului tău, celor apropiaţi ţie. Mi-a făcut mare plăcere această conversaţie cu tine.
– Mulţumesc. Am un cadou care să vă aminteasă de România. Muzica celei mai cunoscute artiste pe care România le-a avut, Maria Tănase.
– Am auzit de ea.
– A murit în 1963, dar este o legendă a muzicii şi este încă foarte iubită în ţara noastră.
– Astfel de oameni nu mor niciodată.
– Iar aici este vinul Casei Regale. Poartă numele Majestăţii Sale Principesa Margareta. Sper să vă  placă.
– Ştii că sunt alcoolic… Glumesc! Nu, îmi place foarte mult vinul.
– Este şi vin alb şi vin roşu acolo.
– Am vizitat câteva crame în România şi aveţi vinuri bune.
– Mulţumesc. Vă muţumesc tare mult.
– O iau pe Maria (n.r. – Tănase) cu mine, iau vinurile voastre, iau prietenia ta, dar mai ales plec cu dragostea românilor în suflet.
Vă iubesc pe toţi.
____________________

preluat de la Simona Gherghe

(editat de mine)

Anunțuri