Etichete

, , , , ,


978x0

În urmă cu mulţi ani, când prin grija Partidului şi a Guvernului, am avut mai mult timp liber, am învăţat Codul Morse.Ne distram uneori trimiţându-ne mesaje scurte bătând ti-ti-ta cu ajutorul unui băţ de chibrit fixat în cutia de chibrituri fabricată din fâşii de lemn subţire ca hârtia.
În zorii zilei de 2 ianuarie, când toţi ai casei dormeau, iar eu am comis imprudenţa de a-mi lăsa telefonul pe marginea patului, deşi un al şaselea simţ îmi spunea că greşesc, am pus stăpânire pe baie. Starea mea generală din proastă devenea din ce în ce mai insuportabilă şi nu mă mai puteam despărţi nici de lavoarul pe care-l ţineam în braţe şi nici de marginea vănii pe care mă aşezasem. Nu ştiu prin ce minune mi-am amintit de Codul Morse! Nu mai ştiu cu ce am bătut în lavoar TI TI TI TA TA TA TI TI TI
SOS am repetat de câteva ori şi înainte de-mi da încă o dată cu apă rece pe faţă, a apărut Salvatorul meu în uşă. Telefonul!Imediat ce mi l-a adus am încercat să tastez 112…la a treia încercare am reuşit.
Trebuie ştiut că acţiunea se petrece în primul oraş unde medicul palestinian, dr. Raed Arafat a realizat Serviciul Mobil de Urgenţă, Reanimare şi Descarcerare, serviciul etalon, adică SMURD.Dacă altădată trebuia să te spovedeşti şi să asculţi şi în engleză atenţionarea că se înregistrează convorbirea, de data asta a mers totul şnur. Se apropia ora schimbului, aşa că mi-au spus că dacă vreau să mă internez va trebui să aştept până la ora 8. Am protestat, bănuiesc destul de vehement, dar nu am închis bine telefonul că a şi sunat la interfon primul echipaj de la unitatea SMURD, aflată ce-i drept, la capătul străzii. O asistentă a dus tratative serioase cu mine, până când a reuşit să mă ridice de pe vană. Gurile rele povestesc că aş fi zis „îmi bag piciorul, ieri eram o doamnă, azi am ajuns tanti!” Încă îmi ardea de protocol!După primii paşi în care încercam să trag echipajul după mine, pe peretele din dreapta,acompaniată de corul reunit al celor prezenţi, „ioi-ioi-ioi-ioi-„, recunosc că nu mai am imagini, preferând să stau cu ochii închişi. Doar din coada ochiului am văzut perfuzia şi vag îmi amintesc de tot felul de manevre, voci care mă întrebau dacă sunt de acord să merg la spital pentru o juma’ de oră, apoi a fost chemată şi o doctoriţă, agitaţie şi de aici încolo am fost ca un mieluşel! Nu am mai comentat nimic, am încasat cu stoicism loviturile de genunchi în rinichiul drept în timp ce nu ştiu câte persoane mă duceau într-o targă de muşama, făcând echilibrisitică în casa scării, coborând etaj după etaj, blocul nefiind dotat cu lift! Nu a fost o treabă uşoară, cu atât mai mult cu cât aveau de cărat şi perfuzia după mine. Doar aerul rece mi-a dat înţeles că am ajuns în stradă, apoi portiera Salvării s-a închis cu zgomot în urma mea. Mi-era frig şi drumul până la Spitalul de Urgenţă mi s-a părut extrem de lung.
Zgomot metalic şi o zdruncinătură…aer cald pe un coridor unde alunecă targa mult mai uşor.Ca în filme. „Aparţinătorii…sunt rugaţi să vină în zona galbenă.” Se usucă încet cămaşa de noapte pe mine. Mi se face EKG.Degetul arătător e prins în clemă, am branule pe ambele braţe. Medicul verifică periodic rezultatele analizelor.Targa se pune din nou în mişcare, după o călătorie mai lungă îmi dau seama că am ajuns la CT. Manevre scurte, înapoi pe targă, zona galbenă, aşteptăm medicul neurolog să explice rezultatul analizei la computer tomograf. Reuşesc să-mi deschid ochii. Mă examinează o tânără doctoriţă. Rezultatele sunt bune, sau aproape bune.
„Aparţinătorii”…semnează nişte formulare şi targa se pune din nou în mişcare. Liftul mă duce la etajul 6…în salonul 66. „Nici măcar doi paşi nu poate să facă?” aud o voce nemulţumită că va trebui să mă ducă cu targa cu tot până la primul pat. Cu o mişcare abilă mă varsă ca pe un sac de cartofi în adâncitura ca o covată a patului.
_va urma_

Anunțuri