Etichete

, , , , , ,


IMG884După ce am aterizat cu succes în căuşul palmei unui uriaş, a se citi patul de spital, cu ochii în continuare închişi, mi s-a pus în braţe un blid de plastic, exact la timp pentru a-l cinsti cu nişte suc amar, probabil fiere, pe care nu reuşisem să-l elimin de dimineaţă.
Nu puteam să-mi deschid ochii. Habar nu aveam unde sunt, iar pe colegele de suferinţă am început să le deosebesc după voce. Vocea 1 într-o zi tocmai gesticula când de fapt povestea Vocea a 2-a, confuzia era inevitabilă.Înainte să se externeze am lămurit problema, fără să fi văzut încă patul în care se refăcea Vocea a 3-a.Nu mică mi-a fost mirarea să constat că salonul arăta cu totul altfel decât mi-l imaginam după sunete şi voci. Cert este că toate vocile sforăiau. Fumătoarea, Vocea a 2-a care s-a lepădat cu această experienţă de iarba dracului, avea un sonor bărbătesc, cu mici pauze, dar numai când dormea pe spate, a ţinut să-mi precizeze. Vocea a 3-a torcea ca o pisică, iar Vocea Întâi, deşi stătea cu ochii în tavan de cele mai multe ori, rugându-i politicoasă pe cei care treceau prin zona ei de acţiune:”spuneţi-mi vă rog, cât mai am din perfuzie”, sforăia aproape disciplinată, cu o reţinere de parcă şi-ar fi cerut scuze la fiecare horcăit mai puternic. E tare ciudat să asculţi poveştile unor oameni pe care nu i-ai văzut niciodată şi pe care nu-i cunoşti decât după voce şi sforăit, deşi ţi-au povestit despre copii şi nepoţi, despre cafeaua vărsată pe bluza albă, semn că „ceva urât s-a întâmplat la etaj”.
Toate vocile au rămas marcate de intrarea mea glorioasă, a se citi „ca un sac de cartofi” şi nu mai puteau de curiozitate să afle ce am păţit. Păream eu un sac de cartofi, dar de fapt eram…varză!Noaptea când am putut să-mi deschid ochii fără să-mi fie greaţă de lumină, am văzut prima dată uşa pe care am fost adusă cu targa şi dincolo de care habar nu aveam de nimic!
Cei care au primit în viaţa lor perfuzie, măcar una, ştiu că serul acela ce intră picătură cu picătură în venă, la un moment dat cere să scoată surplusul de apă din organismul bolnavului. Lucid fiind, deşi în stadiul de varză şi ruşinos nevoie mare din fire,stai şi te gândeşti,ce va fi acum? „Apăsaţi pe sonerie că venim, de aceea suntem aici ca să vă ajutăm”, mi-a spus una dintre vocile din schimbul de noapte. Se dă la o parte cearceaful, se vâră un obiect rece, metalic (plastic)sub şezutul omului, şi se aşteaptă.În funcţie de obiceiul infirmierelor care vin mascate şi cu mănuşi de cauciuc (uscate sau ude, depinde de la caz la caz)sau proaspăt pieptănate, rujate, gata de plecare, că vine schimbul, ba se aşează ca vrăbiile pe marginea patului vecin vorbind de-ale lor, ba rezemată zdravăn pe un genunchi de-al tău, crezând că te ajută la echilibru,iar bietul om se blochează…Dacă era să-ţi dai drumul pe tine încercând să ţi faci auzită soneria, acum nu mai poţi stoarce din tine un strop. „Incontinenţă urinară. Semn de diabet”-tună un zdrahon cu chip de femeie. Am deranjat-o din poveşti, deşi colega ei se plimba cu oliţa.Ca să eviţi asemenea remarci, te străduieşti pe viitor să prestezi regulamentar…La a treia încercare te temi că se va vărsa pe tine, mai ales dacă nu ai mai văzut un asemenea recipient în viaţa ta!Cer să se dea drumul la apă, să fiu acoperită şi crezând că mă pregătesc de cine ştie ce treabă sofisticată, mi se permite să stau liniştită că va veni cineva după cinci minute.Sunt şi asistente care nu se sfiesc să pună oliţa, înţelegând prin ce trece pacienta pe care o trece…dar nu suntem la fel!
Terenul din pat fiind accidentat, Doamne iartă-mă, se intâmplă nenorocirea şi o pată se lăţeşte cu neobrăzare pe cearceaf…”Punem o tansversă”. Punem. Dar a doua zi trebuie schimbată lenjeria. O întreagă echipă de sanitari, recunosc, cu îndemânare mă învârte ca pe o sărmăluţă, schimbând cu dibăcie cearceaful de sub mine. A doua schimbare, la fel de dibace, o execută o tinerică, de una singură.Aşa nu se mai poate, mă stresez şi cer să mi se aducă pamperşi!Măcar noaptea să pot sta liniştită că în cazul în care se mai defectează soneria, să mă ştiu asigurată cu scutece.”Aparţinătorii” îmi aduc pamperşi nr.4…pentru nou-născuţi, spre deliciul vocilor din salon, care jubilează: de aşa ceva n-au mai auzit! Salvatorul meu neînţelegând care-i problema, continuă să liciteze: „o fi bun, ca rezervă”.În următoarea zi primesc pamperşi pentru adulţi. (Mulţumiri expeditorului). Cine ar fi crezut ce tehnologie avansată şi ce studii post-academice se cer pentru corecta instalare a unui asemenea obiect! Ştiind ce greu am ajuns în posesia lor, caut să nu-l arunc dacă a rămas curat. Se desface, că rezistă la 1-2 verificări, dar constat cu oroare că oliţa se pune peste scutecul desfăcut, dacă nu reuşesc să-l smulg de sub mine la timp! Şi mă gândesc cu groază că nu am avut aceeaşi viteză de reacţie în primele zile…
Într-o dimineaţă, ascultând Radio Târgu Mureş am auzit reclama despre Parcul HIFA…Am plâns nişte lacrimi amare! Nu era o noutate pentru mine, am scris de multe ori despre oameni cu dizabilităţi şi de câteva ori chiar despre acţiunea de strângere de fonduri pentru HIFA…
Oameni buni, indiferent cât de frumos e formulată reclama, un om sănătos, care nu depinde de ajutor la cele mai elementare lucruri de pe lumea asta: mersul pe jos,alimentaţia şi ca să fie clar pentru toată lumea, îi voi spune pe nume, chiar cu riscul să vă oripilez: caca-pişu, nu va înţelege niciodată ce nevoi are un om cu dizabilităţi! NICIODATĂ nu va putea pricepe cât de fericit poate fi un om sănătos!
Datorită unui tratament forte, administrat de med.prim.dr.Popoviciu Daniela pot spune că foarte repede m-am pus pe picioare.După trei zile am reuşit să mă ridic „copăcel” pe marginea patului. Atât. Şi era un progres de aplaudat.
Mâncarea se aduce la pat, pe noptiera din dreapta patului. La o distanţă de un braţ întins. Numai că şi aşa ţi se pare un pod prea îndepărtat!Vocea a 3-a îmi face „soldăţei” din pâinea cu secară, unt şi felia groasă de şuncă. Nu reuşesc să înghit un pluton!La prânz ciugulesc doar câteva îmbucături de ficăţei de pui.Mâncarea mea preferată e iaurtul cu un pişcot zdrobit.Medicamentele le înghit şi din poziţia culcat, trăgând apa cu paiul din pahar.Până la sfârşitul sejurului meu la spital, reuşesc să-i învăţ „pe camarazi” că tacâmurile de unică folosinţă se aruncă!
Aşteptându-l pe Godot (infirmiera)mă gândesc la tot felul de invenţii cum să iasă oliţa de sub pat la o apăsare de buton, cum să dispară la o altă apăsare…Mi-au urat succes. „Nu ar fi rău”, mi-au spus.
În ziua în care am plâns de dimineaţă, am mai plâns şi seara. Am rămas singură în salon!De undeva din capătul holului se auzea vocea unui bărbat paralizat care scotea nişte sunete înfiorătoare dacă pleca nevasta de lângă el. Să nu uităm că eram într-un spital şi lipsa infirmirelor era explicată prin „am avut câteva urgenţe, azi noapte a mai murit unul”.
Am crezut că voi putea dormi mai bine fără şuieratul „locomotivelor” celor trei voci, dar la două noaptea mi se părea că am dormit prea mult!
Dimineaţa îmi fac toaleta cu batiste umede, pe care le folosesc din belşug, ba reuşesc să-mi schimb şi cămaşa de noapte singură, foarte epuizantă manevră, dar prefer să mă străduiesc aşa, decât să mă las pe mâna uneia care m-a trezit din aţipeală după ce depusesem efortul cu batista, că vine hotărâtă cu un colţ de prosop umezit spre mine „să ne spălăm”! M-am spălat deja. „Şi pe păsărică?”, ţinea să afle înainte să-mi abandoneze prosopul pe pat.
Nu renunţ la bolul albastru din prima zi, deşi trezesc suspiciuni că aş mai avea greţuri. Îl folosesc pe post de coş de gunoi şi stau de pază să o prind pe cea care bagă o mână exact până sub chiuvetă ca să golească coşul. O scot din ritm, obligând-o să facă trei paşi în plus …
_ va urma_

Anunțuri