Etichete

, , , ,


copilul straziiZiua Internaţională a Copiilor Străzii a fost instituită prin rezoluţia Forumului Internaţional „Prietenii copiilor străzii”, desfăşurat la Varşovia, în 21 martie 1998.
Autorităţile competente din fiecare ţară fac eforturi deosebite pentru integrarea acestor copii în case de tip familial sau în centre de plasament.
În România ca un prim pas în acest sens a fost semnarea Convenţiei Internaţionale privind Drepturile Copilului, iar din 1993 a fost înfiinţată prima autoritate naţionale pentru drepturile copilului. O astfel de zi dedicată Copiilor Străzii are menirea de a ne invita la reflecţie, la autocontrol al limbajului folosit faţă de aceştia, pentru că dincolo de etichete precum „boschetari”, „aurolaci” se află fiinţe umane, cu traume, sentimente care au nevoie nu numai de ajutor material, dar şi de acceptarea semenilor lor.
Acestea sunt vorbe frumoase ce exprimă intenţiile autorităţilor. Realitatea însă e destul de sumbră. Cu ani în urmă am întâlnit o fată cu grav handicap locomotor, care „locuia” pe stradă. Nu puteam să-mi dau seama ce vârstă avea, iar ea nu prea dădea relaţii despre sine. Spunea doar că au dat-o afară din casă, părinţii, şi de atunci stă pe sub scări, pe sub balcoane de pe la blocurile din cartier. O întâlneam peste tot în cartier, iar după trecerea anilor a depăşit „garnizoana”, ajungând destul de aproape de zona centrală, fără a avea curajul de a pătrunde în buricul târgului. Haine, bănuţi primea de la trecătorii miloşi, dar nimeni nu s-a oferit să o ia în spaţiu. Ultima dată când am vorbit cu ea se plângea că „soţul” ei, un copilandru al străzii când bea nu se comportă frumos cu ea, dar nici nu o lasă să plece din culcuşul amenajat sub scările unui bloc de pe bulevard.
Celălalt copil al străzii, cel cu căţelul, îşi duce traiul cerşind pe la intrarea în magazin sau aşezat pe o bucată de carton pe trotuar. Îşi strânge câinele în braţe, probabil îi ţine cald iarna şi cu o voce piţigăiată, se tânguie pe la picioarele trecătorilor: „dă-mi 50 de bani”…Când e în afara programului, se plimbă cu câinele după el, manevrând o ceată de copii mici, de la un tomberon la altul, în căutarea resturilor de mâncare pentru ei sau măcar pentru câine. Am vrut să-i fac o poză într-o zi când stătea pe jos la intrarea în magazinul de cartier, împreună cu un alt băiat. Mi-au pus în vedere o bătaie soră cu moartea de îndrăznesc să-i fotografiez. Cel mai pornit era băiatul cel nou despre care cel cu căţelul afirma că e „partenerul lui de viaţă”. Au vrut să-mi dea detalii despre relaţia lor, dar am preferat să plec. Nu erau curaţi, deşi punga cu aurolac nu era la vedere. Dimineaţa cel cu câinele vine singur de undeva şi seara dispare din zonă. De la prima sa apariţie au trecut nişte ani, şi-a schimbat de atunci şi vocea şi până şi câinele pare să fie altul. Doar numele şi l-a păstrat: copilul străzii.

Anunțuri