Etichete

, , ,


trandafiri_multicoloriO ambulanţă veche, în care eram doar noi doi, ne ducea pe cel mai lung drum către Spitalul Nou. O găleată de tinichea agăţată nu ştiu din ce raţionament se bălănbănea ameţitor deasupra tărgii, la fiecare zdruncinătură a maşinii. Am ajuns la camera de gardă şi după o consultaţie obişnuită m-au dirijat spre internare: ultimul etaj!
Auzisem eu că trebuie să-ţi alegi o babă, să împingi plicul cui trebe’, dar venisem totalmente nepregătită!Prima noapte în salon a fost una obositoare, a doua zi a trecut ceva mai uşor,dar a treia zi dimineaţa am refuzat să mai fiu cobaiul studenţilor!Îmbracă-te! Dezbracă-te!Ca în cazarmă! Până aici a fost! Să nu se mai apropie vreunul că fac urât! Nu cred că s-au speriat de mine, dar m-au lăsat în pace.
Colegele de suferinţă năşteau pe bandă rulantă. Căteva ţipete, „împinge, respiră, împinge, împinge…oaaa-oaaa şi gata! Una de-abia a ajuns în salon şi deja fugeau cu ea că i se vedea capul copilului, numai că nu l-a scăpat pe jos!
Vorbisem cu o moaşă, a fost tare de treabă, mi-a dat ceasul ei de mână ca să pot urmări la ce intervale mă iau durerile! Credea ea că mai cunoşteam ceasul când îmi sărau ochii din cap de durere!Ghinionul meu era că sufeream fără să fac circ. Erau destule care ţipau şi pentru mine! „Dar când ţi-a plăcut n-ai zbierat, nu? Acum de ce mai ţipi?” Nu am vrut să râdă de mine, aşa că am tăcut. Ca o luptătoare în ilegalitate, nici pâs nu scoteam, dar spre după-masă am rugat-o pe moaşa mea să facă ceva ca să scap odată! La vizită un medic cam bătrânel mi-a zis că dacă nu nasc până sâmbătă, îmi face cezariană.Alţii spuneau că mai am două săptămâni până să nasc! Eu ştiam că depăşisem termenul, chiar dacă ar fi fost băiat tot ar fi trebuit să se nască deja! Dar cine să mă audă?
Opinia publică îl considera dus cu pluta pe bătrânel, dar era singurul care a bănuit pericolul ce ne păştea. Într-un moment de respiro m-a chemat moaşa în sala de naşteri şi m-a învăţat ca după vreo zece minute, pe coridor, să strig că mi s-a dus apa!Am repetat conform indicaţiilor, dar mai mult scrâşnit printre dinţi. M-au băgat într-un salon de unde vedeam Cimitirul Eroilor. Era soare, soldaţii stăteau în poziţie de drepţi, dând onorul…şi auzeam salve de foc şi goarna şi cântece ostăşeşti şi…apoi mi-am revenit trăgând în piept aer proaspăt, oxigenul ce venea dintr-un maţ prins de perete. Mă scutura frigul,eram pe nicăieri…au adus de undeva un aparat ca să demonstreze că am dureri, că eu continuam să-mi ţin gura. Apoi cu ultimele puteri m-am dus în sala de operaţii: tăiaţi-mă că nu mai pot!Îmi amintesc nişte voci:”ce înseamnă asta, cum vine pacienta singură în sala de operaţii”…m-au condus la ieşire ca să intrăm din nou regulamentar de data asta. Era ora schimbului, pe la şapte seara.S-au strâns cele două schimburi,asistente, medici, anestezistul…a fost mare agitaţie…număraţi unu-doi-trei şi masca ce mi-a acoperit faţa a rupt filmul pentru câteva ore bune.
M-am trezit pe la două noaptea singură la reanimare. Un cârcel îmi tortura piciorul drept, aveam un bandaj pe abdomen şi înainte să mă dezmeticesc bine a apărut o asistentă cu seringa şi m-a trimis înapoi la moş Ene.
A doua zi a mai fost un du-te vino, am mai primit injecţii, apoi o infirmieră m-a ajutat să cobor din pat şi m-a însoţit până la baie. „Cum vă simţiţi? Vă descurcaţi?No bine, atunci vă las că …” Şi a plecat. M-am descurcat.Şi nu m-am lăsat până ce nu am ajuns în capătul coridorului, la salonul nou-născuţilor. Pe holul minuscul am văzut pe masă fişele medicale, am aruncat o privire „respiraţie mecanică 30 de minute”…o listă de perfuzii, medicamente…nu am mai pierdut timpul, am deschis uşa… în primul pătuţ, de fapt un aşternut cât un coş de aprozar era omuleţul meu! Şi dacă nu ar fi avut etichetă pe pătuţ şi pe ambele mânuţe, tot l-aş fi recunoscut! Era exact aşa cum mi-l imaginasem.
Nu l-am putut admira prea mult că s-a deschis uşa şi au intrat două asistente. Cea care m-a zărit prima a rămas cu gura căscată de surprinsă ce era, în buzunarul celei mai aproape de uşă i-am strecurat o tabletă de ciocolată şi am ieşit englezeşte! Aveam ce auzi!”Vreţi să vi se spargă cusătura? Cine v-a dat drumul? Proaspăt operată! Inadmisibil!”şi alte asemenea vorbe m-au însoţit până la salonul meu, în celălalt capăt al coridorului.
Nimic nu mai conta! Îl văzusem şi era viu! Asta era important! De câte ori întrebam de copil, îmi răspundeau în grabă: e bine, e bine!Trebuia să mă conving!
Îi mulţumesc încă odată celui care a avut curajul să mă opereze, într-o seară de vineri, 8 mai, pe la ora schimbului, salvându-ne viaţa mea şi a copilului!
Datorită acelui medic tânăr de atunci, îi pot ura astăzi La mulţi ani, juniorului!

Anunțuri