Etichete

, , , ,


188375_261240873888363_5448966_nSe spune, că de ce-ţi-e scris, nu scapi! Nu-l faci la vremea lui, îl vei recupera mai târziu. M-am convins de asta după…dar să încep cu începutul!

Grădiniţa de copii era la o aruncătură de băţ de locuinţa noastră. Într-o casă veche, cu parter înalt şi o curte nu ştiu cât de mare, căci nu am reuşit s-o explorez în scurta mea trecere pe acolo. Nu cunosc demersurile, atâta ştiu că m-am trezit într-o sală cu mai mulţi copii de vârsta mea şi o educatoare voluminoasă, trecută de prima tinereţe şi din cale afară de rigidă. Nu cred că am văzut-o zâmbind măcar, în schimb dacă îmi forţez memoria o aud şi acum cum zbiera la noi. Ne ţinea aşezaţi pe scăunele, cu mâinile la spate şi la cea mai mică intenţie de a schiţa o mişcare se răstea la noi ca un căprar la soldatul neinstruit! Am înţeles că nu ai voie să te duci la baie fără să-ţi ceri voie. Adică să-ţi ridici mâna dreapta cu două degete lipite şi cel mare ridicat un pic spre stânga, în semn că ai ceva de comunicat. Teoretic. Pentru că gestul nu poate fi executat fără mişcare, ori „tovarăşa” tocmai asta ne interzise. Un timp am rezistat eroic, dar la a doua încercare eşuată de a mă învoi afară, am început un joc de glezne stârnind vociferări vehemente din muntele de carne antipatică. Nu e de mirare că după câteva zile am refuzat categoric să mă mai duc la grădiniţă. Bine, a mai fost un mic incident…păi, dacă nu mi-a dat drumul la baie, ce era să fac?

De aici mi s-a tras o antipatie crâncenă faţă de grădiniţe şi educatoare, atât de crâncenă încât n-am vrut nici măcar s-aud  de ele! Şi pentru că în viaţă totul se recuperează, „me voila” făcând reportaje de mare succes, unde altundeva decât la grădiniţe! Dumnezeule mare! Cine ar fi crezut că urmaşele matahalei au rezistat până-n zilele noastre? Dar să rămânem în Regiune deocamdată!

Dacă nu mi-a plăcut la grădiniţă, şi nu mai aveam nici bunică să mă mai răsfeţe, mama a trecut la varianta cu dădaca. Miercuri după-masă am ieşit în centru unde se plimbau braţ la braţ, înlănţuite câte trei-patru fete, unele  îmbrăcate în costume populare, cu părul împletit în codiţe lungi cu fundă roşie. Erau în după-masa lor liberă, când se plimbau pe Corso, pălăvrăgind şi bârfind „doamnele” lor. Cea mai nemulţumită dintre ele ar fi fost foarte uşor de ademenit, dar nu aveai de unde şti dacă e sau nu de încredere. Aşa că nu erau acceptate decât cele care au fost recomandate verbal sau prin scrisoare de la vechea lor gazdă, dar te puteai interesa de la ele dacă nu au vreo cunoştinţă care ar veni să îngrijească două minore. Aşa se face că au trecut pe la noi Erji, Magdi, Ilona şi mai ştiu şi eu cine, lăsându-ne fiecare cu câte o întâmplare de pomină. Dacă mă gândesc acum, că nu erau nici ele decât nişte adolescente venite la oraş, în speranţa de a-şi găsi norocul, e clar că nu prea aveam la ce să ne aşteptăm. Nu prea aveau grijă nici de noi, copiii, şi nici de lucrurile din casă. Una ne dădea pâine udată cu apă şi presărată cu zahăr (ce delicatesă!) economisind untul şi salamul pentru ai ei când treceau prin oraş, alta şi-a spălat cardiganul şi a lăsat-o pe mama să meargă la piaţă, argumentând că  nu i se uscase haina! Era duminică, mama ar fi avut şi ea câteva ore libere, dar nu putea s-o supere pe măria-sa dădaca, pentru că putea să plece şi atunci pe noi nu mai avea cu cine să ne lase. Pe atunci nu exista încă „generaţia cu cheia la gât”. Şi aşa, una care s-a supărat, a golit dulăpiorul unde-şi ţineau ai mei încălţămintea lăsându-i numai cu ce aveau în picioare şi dus-a fost!

După ce am ajuns la şcoală, un an-doi am mai avut baby sitter, (i se spunea slujnică, dar mi se pare că sună urât cuvântul), apoi ne-am descurcat fără ajutorul lor. Bunicul era pe acasă toată ziua, stătea pe scaun în faţa casei sau dormita pe şezlongul din bucătărie, aparent ne supraveghea, dar nu prea mai putea avea grijă nici de el însuşi, darămite de noi!

Îmi amintesc că pe atunci ploile de vară însemnau apă atât de multă că umplea gropile din curte, tuna şi fulgera înspăimântător şi înainte de a se linişti, stropii mari de ploaie cădeau făcând băşici mari ca nişte broscuţe ce dansau prin curte. Luam nişte scânduri de pe la intrarea în beci şi ne făceam că suntem plutaşii de la Bistriţa şi navigam, toţi patru, până se retrăgeau bălţile, pe care le numeam pompos „oceanul Atlantic”. Când ploua şi bubuia puternic, bunicul spunea că Ilie joacă popice în cer sau că trece cu căruţa în mare viteză şi sună roţile pe pietre. Cum de nu m-am gândit de unde pietre în cer, dar de frică înghiţeam orice explicaţie numai să  ne lase lângă el, că tare ne era frică. Imediat ce a stat ploaia am zbughit-o afară de parcă nici n-am fi fost pe-acolo!

Nu pot să zic că n-aş fi fost harnică de felul meu. Îmi plăcea să dau cu mătura, să spăl pe jos şi eram foarte exigentă. Dacă am îndreptat covorul şi a trecut bunicul trăgându-şi picioarele şi agăţând covorul cu bastonul, nu am stat prea mult pe gânduri, am luat nişte cuie şi un ciocan şi am fixat covorul ţărănesc în bucătărie cu zeci de cuie bătute în podeaua de lemn alb-gălbui pe care mama le freca cu peria de rădăcini şi cu apă caldă şi leşie de era curată ca fundul de oală. Biata de ea, ce fericită putea să fie când dădea cu degetele peste cuiele mele până a reuşit să le scoată!

Într-o astfel de zi de activitate gospodărească, tocmai eram cu mătura în mână când a venit un nene, cică de la Biserică. Mă căuta pe mine „personal”, ca să mă cheme la nişte lecţii de teologie. Parcă mă văd cum îi explicam că nu mă pot duce, nu vede câtă treabă am? Apoi într-o zi m-am dus totuşi, ca să vă despre ce era vorba. Un popă sever cu o nuia lungă în mână arăta când spre unul, când spre altul punându-le nişte întrebări la care habar nu aveam de răspunsuri. Pe mine nu m-a întrebat, dar m-am stresat  îngrozitor, pentru că nu-mi-ar fi plăcut să mă fac de ruşine neştiind răspunsul. Şi era clar, că orice m-ar fi întrebat, eu habar nu aveam, că nu ştiam  nici de Tatăl Nostru şi nici de Crezul absolut nimic. Aşa că m-am folosit de prima ocazie ivită ca s-o şterg de acolo! Toată clasa se ducea spre dreapta, eu am ieşit pe poartă la stânga, fără să mă mai vadă vreodată înapoi!

Tata nu era credincios. Ştiu că nu-i frumos, dar când se enerva rău de tot, obişnuia să zică „dumnezeii tăi”, dar trebuia să fie tare supărat. În rest nu aveam tangenţă cu cele sfinte decât în numeroasele noastre excursii, când vizitam bisericile ca obiective turistice la Alba Iulia, Aiud, Braşov, Cluj sau minaretul din Constanţa. Mama obişnuia să se roage, făcea cruce, mergea rar la biserică,  dar plătea cu regularitate dările către biserică şi locul de veci!

Fiind de religii diferite, părinţii mei nu se puteau căsători decât după ce au primit dezlegare din partea celor două biserici, şi după ce au dat în scris că în cazul în care vor avea copii, fetele vor urma religia mamei, iar băieţii religia tatălui. În epoca socialistă religia era tabu, iar părinţii mei au reuşit să ne ţină departe de tot ce ar fi putut avea repercusiuni nedorite. Aşa că nu am avut treabă cu Biserica şi mie îmi atrăgeau atenţia „Eri, nu politiza”, ori de câte ori încercam să fac săpături în adâncul unor subiecte considerate periculoase.

revin!

 

 

 

Anunțuri