Etichete

, ,


Spitalul_judetean_din_Tg_Ms Recunosc eroic, mi-a fost o frică aproape paranoică de „aniversarea” păţaniei mele de la începutul anului trecut. Rând pe rând a trebuit să trec nişte „teste”, ca să pot depăşi anxiozitatea. Numai gândul la cele întâmplate a fost destul ca să mă apuce tusea, enervantă şi  uscată, îmi storcea lacrimile, urmată de panică: nu mai pot respira, am să mă sufoc! Nici mie nu-mi venea să cred ce mi se întâmplă, nici celor din jur nu le venea să creadă. Dacă am ajuns la această „frumoasă vârstă”fără reparaţii generale, cui i-ar fi trecut prin cap că voi cădea fără preaviz, precum un brad secerat dintr-o lovitură!

Am rememorat cu frică, pas cu pas, tot ce m-a marcat în acele zile. După o noapte de Revelion pe gustul meu, în mare parte perfectă, a urmat o discuţie interminabilă la telefon. „E cineva pe balcon”, îmi şoptea mama la telefon.”Îl aud cum zgârâie plasa de la uşa exterioară. Auzi? I-am bătut în geam, a tăcut un pic şi acum din nou. Ascultă…auzi cum zgârâie plasa?” Şi la un moment dat am auzit. I-am explicat că nu are cum să fie un om care ar vrea să intre peste ea, că ar fi dat buzna deja. O fi vreun  şoricel, sau un porumbel ce-şi face loc pe preşul de la uşă, lovindu- se de plasă…Nu aveam ce face mai mult decât să-i vorbesc, să încerc să o calmez, deşi mă ingrijorase deja: dacă într-adevăr s-o fi căţărat cineva în balcon? Ne-am înţeles că dimineaţa la prima oră vom fi acolo, să stea calmă, să-şi amintească de vremurile când făcea de gardă şi trecea singură prin imensa curte a spitalului, de la o aripă în alta, noaptea, când poarta din faţă era păzită, iar în fundul curţii, poarta ce dădea într-o străduţă întunecoasă, slab circulată, era larg deschisă.

Dimineaţa, mult mai liniştită a zis că nu e nicio grabă, aşa că doar  spre seară am ajuns acolo. Nu am găsit nimic dubios pe balcon, decât nişte pene şi bucăţele roase dintr-o cutie de carton, păstrată acolo câtă vreme noul frigider va fi în garanţie. Totuşi i-am montat un bec cu întrerupătorul în cameră, ca să-l aprindă când ar fi auzit zgomot pe balcon. Otilia era acolo, ca de obicei când ne duceam în vizită. Nu părea încântată că pe 1 ianuarie executăm asemenea lucrări, dar în cele din urmă şi-a dat acceptul. Ne-a servit cu prăjituri şi a insistat să gust brioşa cu legume. Tocmai înghiţisem o bucăţică de ardei sau făşie de ceapă când îmi explica reţeta cea nouă de brioşă, ce nu mi s-a părut extraordinară după prăjitura cu glazură de ciocolată. Atunci „s-a răsturnat” pentru prima oară sufrageria cu mine, făcând un balans scurt şi parcă pentru o fracţiune de secundă şi lustra dădea o lumină mai puternică. Nu i-am acordat importanţă, deşi m-a luat prin surprindere!

Noaptea, de data asta acasă, s-a repetat figura, dar mi-am zis că oboseala e de vină. Dimineaţa am ieşit la baie şi acolo am rămas pe marginea vanei, ţinindu-mă de chiuvetă. Cu apa rece am încercat să spăl amintirea brioşei cu legume…trec peste amănunte, apoi am chemat SMURD-ul. O asistentă simpatică-am văzut-o ca prin vis, printre gene- încerca să mă convingă să dau drumul la chiuvetă ca să mergem în cameră. Uşor de zis. A mai venit cineva şi doar ei ştiu cum au reuşit să mă ducă până-n cameră, nu mai vedeam nimic şi îi trăgeam spre dreapta, fără să vreau. După ce am aterizat pe pat nu-mi mai amintesc decât frânturi de vorbe, agitaţie, a mai apărut şi o doctoriţă cam nervoasă, că nu cooperez şi ea mai are şi alte solicitări, plus că e ora schimbului…Probabil m-am comportat sub nivelul aşteptărilor, că am mai auzit că nu se poate să mă lase aşa, că trebuie să mă ducă la spital. De aici încolo a fost ca într-un vis.

Nu vedeam nimic, auzeam totul, dar părea că nu mie mi se întâmplă. Auzeam scurte comenzi, nişte genunchi mă loveau în coaste treaptă după treaptă, apoi pauză şi din nou de la capăt, până când am simţit frigul dimineţii de ianuarie şi lumina mai puternică peste pleoape. Apoi de pe muşamaua în care m-au transportat am ajuns cumva pe o targă, în maşina salvării, era frig şi după un timp m-am trezit într-un loc mai cald, cu zgomote estompate, aşteptând să mă preia cineva în zona galbenă. Mi-era frig, somn şi nu prea îmi păsa de nimic. Că doar nu era decât un film plicticos, pe care-l urmăream cu ochii închişi.

-va urma_

Anunțuri