Etichete

, ,


imagesÎncercam să-mi imaginez salonul în care mă aflam de două zile deja, fără să fi văzut mai mult din el decât uşa de la intrare, chiuveta cu oglinda şi picioarele femeii Vocea nr 1, atunci când reuşeam să-mi ţin ochii deschişi fără să ameţesc. Uneori aţipeam în timpul zilei, dar mă trezeam de fiecare dată când treceau târşâindu-şi papucii pe lângă patul meu Vocile, într-un du-te vino, ţinându-se una de cealaltă, ca să nu cadă. Dimineaţa la prima oră,  când aş fi putut să mai dorm, a dat buzna cu mopul „agentul de curăţenie”. Papucii mei cei noi, pe care nici nu-i încercasem măcar, i-a propulsat dintr-o mişcare sub pat. A golit coşul de gunoi, apoi coşul cu resturile de tratamente medicale, nu ştiu ce denumire avea, apoi ştergea chiuveta, praful de pe dulapul în care ar fi trebuit să fie medicamentele şi dispărea pentru a-i lăsa locul asistentelor.

Într-una din dimineţi a venit ferm hotărâtă spre mine o infirmieră cu un colţ de prosop umezit la chiuvetă, ca să ne facem băiţa! La început n-am înţeles ce vrea, din fericire am reuşit să-i spun la timp  că mi-am făcut toaleta cu batistele umede şi cu prosoape de hârtie, pentru că părea de neclintit în avântul ei revoluţionar. Am înţeles că aşa se face la început de săptămână! Afară era iarnă şi iarna e frig. Asta nu însemna însă o piedică pentru agenţii de curăţenie să deschidă larg ferestrele salonului şi să le şteargă de parcă abia acum ne-am fi pregătit de sărbătorile Crăciunului. Am înţeles că sârguinciozitatea s-a pogorât asupra lor din cauza şefului de secţie ce avea biroul îngrozitor de aproape! O asistentă veselă după cheful de noaptea trecută a intrat peste noi cu voioşia celor douăzeci şi ceva de ani ai săi şi ne-a salutat cu „Bună seara”,… dimineaţa la 7. Iarna e mai greu să-ţi dai seama…e prea mult întuneric.

În cele din urmă m-am despărţit de recipientul de plastic, promiţând în mod solemn că am să-l cer la timp, de mi se va mai face greaţă cumva. Era un semn că sunt pe calea cea bună. Acum urma să mă ridic şi să stau mai mult pe marginea patului, ca după aceea să încerc să umblu. Ridică-te şi umblă! Vocea nr. 1 se apleca după papucii ei aruncaţi sub pat şi mă miram cum de nu cade în cap? Mi-a povestit toate necazurile prin care a trecut şi acum urma să fie externată, deşi ochii îi săreau în cap cu viteza unui titirez, când într-o direcţie, când într-alta. Nimeni n-a reuşit să afle că are acest talent din naştere sau e dobândit în urma atacului. Era extrem de corectă. Ştia că se cotizează şi plătea ca un ofiţer. A venit popa cu botezul cu o fătucă după el. Nu mi s-a părut o idee prea bună. Părea că ne dă ultima  părtăşanie…Vocea nr.1 era mulţumită şi a fugit după alai ca să cotizeze. Apoi a trecut şi medicul ei curant, nu a stat mai mult decât  a fost necesar ca Vocea nr. 1 să-i nimerească un buzunar lăsat la vedere. Apoi a venit infirmiera cu sacul negru îndesat pe jumătate cu echipamentul ei. I-a dispărut haina parcă, dar s-a echipat singură, cu cizme în picioare, ca o doamnă de oraş, iar după ce i-au dat un algocalmin contra durerii ei de cap, s-a pus pe aşteptare. Mâncare nu i-au mai dat pentru că scriptic era externată de dimineaţă, doar că faptic era departe de a se vedea plecată! Iarna, singură, nu putea fi lăsată să pornească la zeci de kilometri spre cămăruţa unde stătea cu chirie într-un orăşel. În cele din urmă au rezolvat o ambulanţă să o transporte.

Văzând că am atâtea tacâmuri de unică folosinţă (cu greu le-am obişnuit că după folosire acestea se aruncă) mi-au povestit de pacienţii care nu au de nici unele, aşa că le-am zis să ia de acolo din dulăpiorul meu tot ce au nevoie! Oricum nu văzusem, ştiam doar din auzite ce am pe fiecare raft, ce am în sertar. Batistele, trusa mea de baie le ţineam lângă mine pe pat. Aveam şi un televizor în salon, o plasmă agăţată undeva sus, ce putea fi urmărit contra cost, câteva ore pe zi. Din fericire nu avea chef nimeni de televizor, aşa că am rămas cu radioul de pe telefon şi după ce le-am făcut curioase pe vocile din spatele meu, povestindu-le despre Garou în rolul cocoşatului de la Notre Dame de Paris, ascultam câte un fragment, atât cât ţinea netul de pe smartfonul meu.

Zilele următoare au plecat şi vocile nr. 2 şi 3 şi m-am trezit singură cuc în salon. Văzusem destule filme de acţiune ca să-mi fie frică…ţintuită de pat, singură şi cu soneria care se defectase ca la comandă tocmai când avem nevoie de ajutor. O voce de bărbat a plâns toată noaptea. Nu putea nici să mişte, nici să vorbească şi  scotea nişte sunete îngrozitoare. Aproape fără pauză.  Apoi s-a făcut linişte. Se mai întâmplă, că doar suntem la spital!

Ai mei au cotizat, aşa că seara a venit echipa de şoc, mi-au schimbat cearceaful de sub mine , rostogolindu-mă ca pe o sarma,  mi-au pus scutec curat şi ne-am înţeles că mai târziu vor trece pe la mine, ca să vadă dacă am nevoie de ceva. Bineînţeles că nu m-au deranjat, „dormeam atât de bine”! Dimineaţa în schimb a venit una mascată, crezând că…am liniştit-o că nici cu descântec nu iese! Apoi a fost din nou rândul unei infirmiere tinere, tare de treabă! Avea atâta bun simţ şi lucra cu atâta devotament…într-o zi în timp ce mă ajuta să mi-schimb cămaşa de noapte mi-a zis că tare ar vrea să aibă puterea de a-i vindeca pe toţi bolnavii de pe pământ! Să nu mai fie suferinţă, să nu mai fie bolnavi…apoi a  adăugat cu  un zâmbet sfios, ” e drept că atunci aş rămâne fără loc de muncă”!

Nu am stat singură decât o zi. Au fost foarte atente cu mine! Acum dacă am fost singură, mi-au adus o masă pe care mi-au pus mâncarea…ceva mai aproape de mine. Apoi au luat masa şi au instalat nelipsitul stativ de care toată lumea se împiedica şi pe care agăţau pungile cu perfuzii. Îmi luau tensiunea, temperatura, primeam doza de tablete apoi perfuzia.

Într-o dimineaţă, după o asistentă a venit să numere câte paturi  sunt libere  în salon, m-am trezit cu o apariţie interesantă…

Pe mâine!

 

https://erikamarginean.wordpress.com/2015/01/04/numai-daca-curge-apa-la-robinet/

 https://erikamarginean.wordpress.com/2015/01/03/memento-mori/

Anunțuri