imagesTelefonul sună îndelung, nu răspunde nimeni.Nici la a treia încercare. Înainte să renunţ, în cele din urmă mi se răspunde.
-Cine?
Caut să mă fac de recunoscut în ciuda vocii hodorogite între două tuse şi un strănut.
-Nu înţeleg. Cine sunteţi? Ce doriţi?
Mi-aş sufla nasul, dar e înfundat rău, dacă-mi închid gura nu mai am aer. Încerc din nou să-i dau de înţeles silabisându-mi numele, gradul şi funcţia…
– Ah, n-ai putea să vii mâine? Azi am foarte multă lume, se lamentează.
Îi explic că aş fi vrut să mă tratez fără să-l deranjez, e perioada virozelor, e clar că are mult de lucru, că ar trebui să mă programez, dar tratamentul naturist a dat greş, am nevoie de antibiotic, adică de reţetă!
-Să vii înainte de şase!-îmi spune înainte de a închide telefonul.
Ajung în doi timpi şi patru mişcări. Sala de aşteptare, nu prea mare, are toate scaunele ocupate. Abia mă ţin picioarele. Unii vin, alţii pleacă, alta se bagă peste rând. Se eliberează un scaun…După două ore de aşteptare îmi vine rândul.Mă consultă, dar reţetă compensată (la care am dreptul) nu-mi poate da decât a doua zi. Nu-i nimic. E bine şi mâine, îi zic şi fug la farmacie. A doua zi medicul e în pasă mai bună. Mă recunoaşte, picură de amabilitate. Primesc reţeta.Înainte de a-mi lua rămas bun pasez două ciocolate…exact cât face compensarea! Ce de târguri ştiu să fac şi eu!

Anunțuri