caineÎn noapte de duminică spre luni…deşi mi-a căzut capul de câteva ori pe tastatură înainte de miezul nopţii încă, duşul mi-a alungat somnul, aşa că am spălat şi farfuriile şi o cană rămase în chiuvetă, am udat şi jardiniera de pe balcon, apoi din nou la bucătărie, la geam, mi-am trecut degetele printre firele dese de mărar din lădiţa de pe pervaz şi mă delectam cu parfumul de busuioc ce se înălţa invizibil din „lanul” de mărar. Părea o noapte liniştită.Toţi vecinii dormeau, judecând după geamurile negre, doar la un geam de la etajul unu vibra o lumină albăstruie de la un televizor uitat pornit…în jurul orei două, când ar fi trebuit să cânte cocoşul, poate, un câine a ţâşnit de sub copertină, s-a oprit undeva pe trotuarul de sub geam, îl ghiceam doar undeva sub frunzişul des al nucului, şi a urlat de trei ori, atât de înfricoşător cum n-am mai auzit niciodată! A urlat…nu găsesc alt termen…un fel de „oooo” prelung, răcnit aproape pe voce umană, serioasă, plină de durere parcă…a urlat de trei ori, cu pauze de fracţiuni de secundă poate între ele, apoi s-a dus pe sub copertină pe unde a venit şi a dispărut în noapte! Nu i-a răspuns niciun câine, deşi sunt câţiva prin zonă.

Legenda spune că prietenul cel mai bun al omului simte dacă se întâmplă o nenorocire, presimte cutremurul, că „vede” precum copiii mici „spiritele rele”, iar atunci când urlă de trei ori, înseamnă că tocmai a murit cineva…

Anunțuri