Etichete

, ,


tortAni de zile, trecând pe o străduţă din apropierea centrului, îmi aminteam de o casă cu faţada ca o vitrină de magazin, cu perdea de dantelă la geamurile mari şi pe uşă. Nu ştiu cine erau oamenii care locuiau acolo, nu-i cunoşteam, dar ştiu sigur că am fost acolo cu mătuşa mea din Ungaria. Odată pe an, venea cu unchiul Ionel, cel despre care învăţătoarele de azi ar spune că e un copil  hiperactiv, că nu stă locului o secundă şi eşti mare dacă reuşeşti să ţii pasul cu el! Şi dacă tot veni vorba de unchiul Ionel, fratele lui tata, nu pot să nu pomenesc de una dintre isprăvile lui rămase memorabile. Pe vremea aceea, fiind înrolat în armată neputând sta locului şi plin de spirit de aventură, a cam fugit din armată şi nu s-a oprit până-n Indochina franceză! A revenit după un timp şi cum necum a întâlnit-o pe frumoasa slovacă mai în vârstă decât el cu câţiva ani şi geloasă foc, pentru care în cele din urmă unchiul a rămas în Ungaria.

Datorită lui am vizitat în pas alergător, cum altfel , Muzeul Artelor Frumoase în Budapesta, Bastionul Pescarilor,  şi din cauza lui am fost „exilaţi” apoi pe şantierul Casei Republicii, căci aveam „rude în străinătate”, considerat un delict pe vremea lui Ceauşescu.

Ultima oară l-am văzut când a venit la înmormântarea lui tata, dacă nu mă-nşel, dar şi atunci s-a grăbit, după care n-am mai ştiut nimic de el. Eram în Bucureşti când am am auzit că ar fi murit sărac, lăsând vila pe care a cumpărat-o din milionul câştigat la loterie unor rude mai iuţi de mână.

Uneori îmi aduc aminte de mătuşa cea cu ochi albaştri , mare amatoare de halva simplă şi rahat turcesc, care povestea întâmplări înspăimântătoare despre huliganii care se băteau pe sub geamul casei şi îşi spălau rănile cu apa de ploaie adunată în butoiul de beton de sub jgheab.

Pe atunci locuiau într-o casă fără etaj, cu vedere la stradă şi mă luau toţi dracii de frica huliganilor, şi cu tupeul unui copil de opt ani, i-am zis mamei să nu-i mai ascultăm tâmpeniile femeii! Asta era la prima noastră vizită acolo. Unchiul câştiga bine, copii nu aveau şi „valahul”  apreciat de vecini se întorcea de la lucru cu nişte bani pe care îi stricam a doua zi sub directa îndrumare a mătuşii pe dulciuri şi cola.Tăvi întregi de prăjituri primeam de la laboratorul de cofetărie de peste drum, aşa că săream peste masa de prânz, fără să fim luate la rost.

La a doua şi ultima vizită ne-am dus iarna, de revelion. Era o iarnă atât de blândă încât seara m-am dus îmbrăcată într-o rochie de vară la restaurant. Dimineaţa , era deja anul nou şi vremea la fel, se răcise îndeajuns ca apele lacului Balaton ce s-a zbenghuit peste noapte a rămas încremenită pe mal! A fost un revelion internaţional, nişte italieni s-au bucurat că am aveam strămoşi comuni, iar la miezul nopţii, la cel de al doilea miez, la hora tuturor din restaurant toată lumea s-a pupat cu toată lumea şi toţi s-au bucurat de parcă ar fi câştigat la Loto. Aici am văzut că sunt locuri pe lumea asta unde limbajul tacâmurilor este luat în serios! Lăsând tacâmurile peste farfuria cu toate bunătăţurile din cina porcului, în poziţia „nu mai vreau”, nu am mai găsit-o la întoarcerea mea de pe ringul de dans.

Revenind după scurta mea călătorie  pe plaiurile „Silviei” la căşuţa cu perdeaua de dantelă mi-am amintit că acolo am mâncat pentru prima şi ultima oară tort de…fasole! Ani de zile am întrebat peste tot , cine a auzit, cine a făcut tort de fasole? Şi toată lumea se uita la mine ca la extraterestră, dând din cap…întrebându-mă din nou: de fa-so-leeee?? Răspundeam afirmativ. Da. Fasole albă! Şi …cuuum….eraaa? mă întrebau necrezând o iotă!

Şi azi, ce mi- e dat să văd! Pe un site de papa bun, cineva explică cum se poate face cremă bună fără lapte, fără ouă! Din …nucile caju! Este exact ce îmi aminteam! Ce s-o fi gândit oamenii aceia să-mi spună  dându-mi o felie generoasă din tortul imens şi alb…că e din nucă de caju? Au zis fasole, asta nu se uită!

Şi nici n-am uitat!

Anunțuri