supermarketAseară am ieşit la un supermarket, după ce iniţial pornisem la …bibliotecă! Orele fiind înaintate pentru programul bibliotecarelor în prima zi de după un binemeritat concediu de odihnă, am cotit la supermarket. La intrare cărucioarele strâns legate unul de altul. Un ţigănuş în parcarea din spatele magazinului îşi oferea serviciile de a returna căruciorul în ghirlanda de unde fusese luat, spre deliciul oamenilor ce stăteau de pază. Îmi verific -mental- portofelul şi oricât de jenant ar fi nu am nicio monedă de 50 de bani, dar nici măcar o bancnotă mai mică, nimic decât cardul bancar. Uuuups!

Fiind o luptătoare care nu cunoaşte imposibilul, urc hotărâtă la etaj, analizând din priviri ca un uliu, dacă nu e cumva un cărucior abandonat pe hol…Văd unul lăsat în mijlocul drumului, dar înainte să ajung la el, iese cu o faţă radioasă un nene de la closet. Mai merg un pic şi…bingo! Un bătrânel cu şăpcuţă tocmai îşi îndesa flaconul cu apa minerală în plasă…Fără să stau pe gânduri mă trezesc întrebându-l dacă mai are nevoie de cărucior. Omul continuă să împacheteze mărunţişurile ce mai avea în cărucior, fără să zică nimic. Repet întrebarea în maghiară. Reformulez şi abia atunci îmi spune că a înţeles din prima, dar mai are de pus în plasă. Eu pun mâna pe cărucior-de parcă ar fi putut veni altul să mi-l ia, îi spun un „vă mulţumesc!” triumfător şi intru printre rafturi. Brusc îmi seceră prin cap revelaţia: auleo! Am procedat precum ţigănuşul de la parcare! Prima reacţie a fost să fug după om, dar dispăruse demult pe scările rulante şi nici nu ştiam cum arată, decât că era unul cu şăpcuţă şi cu apă minerală în plasă!

Mi-a luat ceva timp ca să depăşesc momentul. Cum de nu m-am gândit că omul dăduse 50 de bani pe cărucior, poate de aceea a ezitat să-mi răspundă…

Anunțuri