secretele_casei_poporului_romania_la_pas.jpgIzmenarul de la etajul doi era un moldovean mărunţel, cu chip angelic, dar uns deja cu toate alifiile. În uşa deschisă a depozitului de echipamente punea o masă şi de acolo împărţea ţinuta pentru soldaţi. Ironia sorţii a făcut ca  oamenii să nu fie traşi la xerox. Unul era înalt şi slab, altul mic şi grăsuţ, unul purta 46 la bocanc , altul 38, cu toate astea rar se nimerea ca înaltul să prindă pantaloni din care să nu i se vadă gleznele , iar cel scund să nu-şi-i tragă după el, sau bocancii să nu fie ori prea mici, ori prea mari. De bonetă ce să mai zic! Dacă aveau noroc, puteau face schimb între ei şi se lăsa pacea pe coridor. Dacă nimic cu nimic nu puşca, urma revenirea cu săru’mâna la izmenaru’. Şi dacă petentul se prezenta corespunzător, întâmplător i se găseau pantaloni pe măsură şi chiar şi nişte bocanci mai buni.

Deşi primeau uniforme la sosire, în scurt timp arătau ca nişte refugiaţi….Nu,  greşesc, dacă e să îi comparăm cu cei care traversează Europa de un an încoace. Arătau jalnic. Trebuie menţionat că „soldaţii” din cazarma despre care vorbesc nu erau soldaţi în adevăratul sens al cuvântului. Erau „concentraţi”. La ordinul comandantului suprem erau rechemaţi sub drapel întru misiunea nobilă de a contribui la construirea celui mai mare edificiu din Republica Socialistă România, şi al doilea din lume, după cel al Pentagonului. Edificiul avea să poarte numele de Casă, după Casa Scânteii urma să avem casa Republicii. Mii de oameni, civili şi concentraţi de toate vârstele şi din toate zonele ţării trudeau cu schimbul, câte şase luni într-o tură, ca să realizeze înainte de termen visul megaloman al celui mai iubit fiu al poporului.

Centrele de recrutare îi repartizau pe foştii soldaţi, acum concentraţi, la munci industriale, la construirea Canalului Dunărea -Marea Neagră, la minele de la Rovinari sau la Casa Republicii. Cadrele tot aşa erau trimise, pe câte şase luni sau până la…terminare! Dacă la recrutare băieţii erau verificaţi de la origini până la starea de sănătate, în cazul concentraţilor nu se făcea mare caz! La construcţii toată lumea se pricepe, nu-i aşa?

Ce dacă nea Gheorghe e crescător de animale? Las’că ( de acolo ni se trage ?) se descurcă!Să fie la număr! Zece au cerut? Zece trimitem! Dar n-o să meargă fi-su lu’domn director! Nea Gheorghe, e ordin! Şi ce dac’ai mai fost? Patria se cere apărată!  Apoi colegii lui de suferinţă, constructori adevăraţi , cu acte în regulă a trebuit să.-l supravegheze să nu pice de pe vreo schelă sau să nu strice cumva bunătatea de carton pictat chiar înainte de a veni Tovarăşul în vizită de lucru!

Legende au circulat în folclorul urban despre soldaţi care şi-au pierdut viaţa la Casa Republicii, noi am scăpat fără victime omeneşti! E drept că am trecut prin toate chinurile iadului când unul dintre concentraţi, plecat în învoire n-a mai apărut! Dacă nu apărea în două zile ar fi trebuit dat dezertor, fapt tare jenant pentru un comandant care aspira la calificativul de foarte bine! Dacă nu-l raportai sperând că apare el, şi nu apărea…e rău până şi să te gândeşti la consecinţe! Orele treceau , omul nu apărea, au venit în schimb nişte zvonuri că omul a murit. Nu era la prima tinereţe, se putea întâmpla. Foarte mulţi dintre concentraţii înlocuitori erau mai în vârstă decât comandanţii lor, câte unul era la a treia concentrare…te puteai gândi la orice. A murit, a murit. Asta e! Bine că n-a picat de pe schele, odihnească-se în pace, îl raportăm…astfel ne gândeam noi, când spre mulţumirea colegilor de cameră -şi a noastră-a apărut…mortul, în stare bună, viu şi nevătămat!

 

 

 

Anunțuri