veioze..jpgAşezată la măsuţa din cameră, făceam nişte calcule într-un caiet când fotoliul în care stăteam a început să se zgâlţâie cu mine. La început nu am realizat ce poate să fie, apoi am pronunţat:  cutremur! Habar nu am de unde mi-a venit, că pănă atunci doar auzisem poate că undeva în lume s-a prăbuşit o clădire în urma unui cutremur, fără să fi văzut imagini şi fără să fi ştiut ce înseamnă de fapt.

La fel a fost o noutate pentru toţi locatarii care au ieşit speriaţi pe scări încercănd să nimerească treptele care le fugeau de sub picioare. Era o îmbulzeală în casa scărilor, lumea speriată striga, care ce credea că ar fi trebuit să ia cu ei, ce să salveze. Era un vacarm de nedescris.

Copiii plângeau, femeile se văitau, bărbaţii încercau să se ţină tari, dar nici ei nu ştiau ce ar trebui făcut. M-am întors împleticindu-mă în apartament. Pământul se mişca încă. Din fericire blocul nostru a rămas întreg, deşi aveam impresia că geamurile ating pământul, atât de tare se scutura totul. Pe cât de brusc a venit, aşa de brusc s-a şi terminat. S-a lăsat o linişte de mormânt, de parcă totul s-ar fi oprit în loc. Îmi era frică şi nu mă puteam opri din plâns. De teama replicilor unii au rămas în stradă. Informaţiile circulau prin telefonul fără fir. Oficial nu s-a transmis nimic. Din clipa în care s-a produs cutremurul s-a întrerupt emisiunea la televiziunea română, iar la radio se transmitea muzică clasică.

„Bucureştiul e la pământ” a strigat cineva din curte unei voci care se întreba ce-o fi în ţară? Blocul vecin se crăpase  destul de serios, a mai căzut din tencuieli, dar ce-o fi la Bucureşti?

M-am întins îmbrăcată pe canapea, cu faţa la perete, am lăsat veioza aprinsă şi într-un târziu am adormit. Nu ştiu cât am dormit şi nici dacă am visat ceva. Am sărit trezită din somn de o respiraţie caldă ce o simţeam pe urechea stângă. Sunt sigură că nu visam. Eram cât se poate trează şi a fost o minune că n-am leşinat văzând lângă patul meu, stând în picioare în carne şi oase,  un tânăr cu faţa plină de sânge. Am ţipat îngrozită şi mi-am acoperit faţa. Nu ştiu cât timp am stat aşa, poate câteva secunde doar, dar mi s-a părut o veşnicie. Mi-am desprins uşor câte un deget de pe faţă, privind printre gene…nu mai era nimeni în cameră.

În noaptea aceea nu am mai stins veioza!

Anunțuri