Etichete

,


Oana Adi.jpgL-am zărit pe un balansoar din parc. Îmbrăcat sportiv, cu o carte în mână, cu gentuţa trecută pe diagonală peste piept, executa programul său obişnuit de recuperare. “Zilnic parcurg distanţe uneori mai scurte, alteori mai lungi, cu pauze mici între ele”, a recunsocut  Adi Oana, supravieţuitorul unui atac cerebral sever.

Luni, 11 iulie se împlinesc cinci ani

De mic copil nimic nu-i era străin de la lupte până la polo. În anii de liceu a făcut şi sport de performanţă. A participat la întrecerile sportive sub egida “Daciada” unde intrau în competiţie cei mai buni sportivi din ţară. A făcut armata în Garda Naţională, având 75 de kg la cei 185 cm ai săi. “Şi acum făceam aproape zilnic 20-30 de km cu bicicleta , parcurgeam drumuri multe, fără să obosesc”, îşi aminteşte Adi Oana de ziua aceea care putea să fie ultima din viaţa lui. Venise de la izvor cu bidonul de 5litri, se simţea bine, era în familie, când deodată a simţit o jenă, ca atunci când ar ieşi un coş în colţul gurii, pe dreapta. S-au uitat, nu se vedea nimic, dar senzaţia de jenă se întindea şi când îi atingea zona ochiului au apelat Salvarea. “M-au luat într-o pătură, căzusem pe spate pe pat, amorţela cuprinsese toată partea dreaptă”…rememorează evenimentele acelei zile. Ştie că a trecut cu targa pe coridoare, prin curte, că a aşteptat la Computer Tomograf, că i s-a spus să nu se mişte, iar el oricum nu putea mişca…Auzea ce se vorbea în jur, apoi s-a întrerupt filmul. “Eram ca o legumă”, concluzionează Adi Oana.

“Pamperşi? Ce se întâmplă?”

A recunoscut că vorbeşte mult de când a recăpătat darul vorbirii. Aştept să-şi tragă aer în piept, ca să-i mai pun câte o întrebare, fără să-l întrerup. Fiecare întrebare are răspuns şi câte o deviere la ceva legat de el ce trebuie neapărat spus, ca să înţeleg ce-l frământa în acele zile. Nu şi-a dat seama cât timp a fost “legumă”, dar s-a mirat când într-o zi a realizat că ceea ce îi schimbase asistenta era un scutec! “Pamperşi? Ce se întâmplă?”-m-am mirat. Aş fi vrut să pun atâtea întrebări, că auzeam tot, acum am văzut şi pamperşii, dar numai eu ştiam ce voiam să spun, nu mă înţelegeau”, povesteşte Adi.

Setea de vindecare

“Într-o zi stătea mama lângă patul meu şi aş fi vrut să-i  cer un pahar cu apă. Pronunţa silabe de neînţeles. Se străduia din răsputeri,  “Stai, nu te forţa că iar o să te doară”, mi-a zis ea, şi mi- a prins mâna de la încheietură. Am reuşit să arăt cu degetul spre pahar şi aşa şi-a dat seama că mi-era sete şi că am şanse să-mi revin”, continuă  Adi slalomul printre amintiri.

 

Între timp aflu că a lucrat la Electromureş, vestita fabrică de electrocasnice şi calculatoare din oraş. Urmând moda vremurilor de după revoluţie s-a privatizat . Asociaţii, cum se mai întâmplă, nu au fost chiar cei mai poitriviţi, apoi neavând spaţiu pentru desfăşurarea activităţii de comerţ, au renunţat.  Atingem şi anii copilăriei, cu strămoşii ce se trag din Şomotelnic, unii, alţii din Bucureşti şi inevitabil îi pun întrebarea:

Sunteţi religios?

Se declară ateu. “Cred într-o putere firească, să spunem supranaturală”, afirmă, fără a intra în detalii. Om citit, la 53 de ani, ce poartă în el amintirile din copilărie, discuţiile fascinante despre relaţia viaţă-moarte, despre magi, vrăjitoare, dar şi vorbele simple ale omului de la ţară care “ştie să pună fiecare vorbă la locul ei”. Asta e  filozofia după care se ghidează şi azi: “De ce ţi-e frică nu scapi”, şi atunci preferă să nu-i fie frică! Genetic irascibil, coleric, se supără repede , dar la fel de repede îi şi trece-astfel se descrie  căutând răspunsul la întrebarea: “ de ce mi se întâmplă mie?”

A decis să nu se lase învins

Într-un salon de spital chiar dacă toţi au acelaşi diagnostic: AVC , niciun caz nu este identic cu celălalt. Stând “legumă” pe pat şi auzind tot felul de sfaturi, poveşti, se sperie unul de păţania altuia sau se miră de ce unul trece târându-şi papucii pe lângă patul lui, iar el nu-şi poate deschide nici măcar ochii.”Întrebarea ce mă frământa: ce va fi cu familia mea? Cum se vor descurca?” Unii dintre ei plângeau, pentru că nu înţelegeau ce li se întâmplă, crede Adi.  El citise despre atac cerebral, una dintre fetele lui  era studentă la medicină, dar nu s-a gândit vreodată că şi lui i s-ar putea  întâmpla aşa ceva! După 13 zile de spital a fost dus acasă, tot în pătură, dar era hotărât să lupte. Să nu se lase!

Minunea întârzie să apară

Au urmat săptămâni lungi în care omul obişnuit cu du-te -vino era ţintuit patului între patru pereţi. “Visul meu era să ajung pe balcon, la calculatorul meu”, explică el. Dar acesta era un pod prea îndepărtat. După cinci săptămâni jumate , într-o clipă de neatenţie, pentru că era permanent supravegheat, a încercat să se ridice puţin câte puţin, cu eforturi supraomeneşti care îi epuizaseră puterile. A încercat de câteva ori,puţin câte puţin, iar într-o zi a ajuns până la pervazul unde era geamul înainte de modificarea camerei şi acolo a rămas! Mai mare decât dojana a fost surpiza familiei când s-a aflat de isprava lui. Se temeau de ce s-ar fi putut întâmpla dacă ar fi căzut pierzându-şi echilibrul!

Kinetoterapeutul mirat de ambiţia lui

Adi Oana are o voinţă ieşită din comun. Atât de mult voia să trăiască încât s-a întors de acolo de unde unii, ce au această boală, nu se mai întorc. Şi nu doar că s-a întors, dar a vrut să se pună pe picioare. A tras de fiare, a urcat dealul din spatele blocului, mai întâi câţiva paşi, apoi tot mai mult, până-n vârf şi dincolo de deal. “Cu bastonul mă duceam doar la control medical, nu credeau că pot umbla singur, n-am cum”, spune Adi, care vorbeşte cursiv şi corect , de parcă nu el ar fi fost cel care nu putea articula nici măcar  o silabă.

Doare, nu doare, probleme  de coordonare

Vorbeşte şi gesticulează cu ambele mâini. Încă nu simte şi nu-l poate coordona în totalitate braţul drept. Povesteşte  cu zâmbetul pe buze ce se întâmplă cu oul pe care îl ţine în mâna dreaptă în timp ce cu stânga ia o linguriţă…sau tigaia fierbinte ce i-a făcut o băşică mare cât palma pe antebraţul drept, fără să-l doară! Dar dacă se atinge cineva de pielea braţului simte durerea…ciudat!  Îi place să înoate, la mare s-a descurcat chiar şi cu partea dreaptă a corpului afectată de semipareză…Ar  încerca şi cu bicicleta să se mai dea…dar realizează ce consecinţe ar avea o căzătură…

Biletul de voie de la …Şefu’

Uşor , uşor ajungem la “fantezia respectivă” , adică povestea ce i-a schimbat viaţa. Nu poate localiza exact când a început, ştie că o purta cu el zilnic încercând să afle ce a fost, ce a vrut să fie. “S-a întâmplat pe patul de spital. Cred că acolo a început . Am avut noroc că am dat de o echipă de neurologi care voiau să mă ajute (face din nou un  anacolut şi continuă.) Nu ştiu cât de real e sau nu. Simţeam că mă plimbă de colo colo prin curte, cu targa, prin culoare, apoi deodată s-a făcut o linişte neagră, după care s-a deschis o imagine. De parcă m-aş fi culcat seara şi dimineaţa m-am trezit. Eram printre oameni, pe un drum pe care nu-l vedeam, dar îl intuiam, nori de ceaţă denşi erau şi înaintea mea, şi după mine.  Erau oameni care mergeau odată cu mine. Auzeam fel de fel de sunete. Un copil plângea. O femeie se ruga, altul se agita. Nu vedeam figurile, persoanele, doar nişte culori, dar n-aş putea să le numesc. “Gata, pa, am ajuns şi aici”, mi-am zis, ia să văd ce e mai încolo.  Când mi-am ridicat ochii am văzut un personaj cu părul lung cu capul aplecat, ţinând în mână un ceaslov, nu i se vedea faţa aplecată peste ceaslov, avea o robă albă, lungă, i se vedeau degetele picioarelor cu unghii fine, îngrijite şi plutea în aer un miros de curat, ce îmi amintea de rufele proaspăt spălate la ţară de bunica. Avea o voce ce impunea respect, o voce autoritară, dar totuşi frumoasă, de l-aş fi ascultat mereu.  Deodată am auzit: “Spune fiule!” Mă gândeam ce să spun, că acolo scrie tot, făcând aluzie la ceaslovul din mâna lui. “Petre, iar mi-ai adus pe altcineva! Fă bine şi adu-l pe cine trebe. Am eu grijă aici”, a spus personajul. Eu ca să nu rămân de căruţă, zic repede: Da, Mărite!-vrând să răspund şi lui Petru şi Şefului. Şi spun ce mă frământă. “Dar cu piciorul şi cu mâna mea cum rămâne?” Am înţeles că nu trebuie să merg mai departe, dar voiam să ştiu ce mă aşteaptă- “Fiule, du-te înapoi şi fă ce trebuie să faci” am mai auzit, după care ceaţa s-a ridicat, imagini albe se apropiau de mine, tot mai multe, care s-au spart apoi ca un balon de săpun: Venise vizita medicală în salon! -spune râzând copios.

“Vis, fantezie? Orice ar fi fost, am înţeles că prin voinţă pot reuşi, pentru că vreau să trăiesc!  S-a născut nepoţelul meu, e lumina ochilor mei, şi pentru el trebuie să trăiesc. Am un respect pentru credinţă. E ceva acolo, pentru că toţi văd aceeaşi treabă, dar nu am devenit religios. Şefu’ mi-a dat bilet de voie, m-a trimis înapoi să-mi fac treaba!  Toţi primim un înger păzitor la naştere, al meu o fi avut bilet de voie, pe 11 iulie 2011”,  conchide cel care prin ambiţie şi dorinţa  de a trăi a învins boala!

 

CASETA

În Clinica de Neurologie I a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Târgu Mureş anual ajung peste 2000 de persoane cu accident vascular cerebral.(AVC) România se află pe locul trei în Europa în ceea ce priveşte incidenţa acestei probleme de sănătate publică. Specialiştii atrag atenţia mureşenilor  asupra factorilor de risc care conduc la producerea unui accident vascular cerebral. Astfel: hipertensiunea arterială, diabetul zaharat, obezitatea, sedentarismul, colesterolul ridicat, consumul în exces de alcool, dar şi fumatul. Adoptând un stil de viaţă sănătos 80% dintre cazurile de AVC pot fi prevenite, iar dacă persoana ajunge în primele 3 ore de la apariţia bruscă a simptomelor neurologice poate fi salvată!

Erilka MĂRGINEAN

Anunțuri