Etichete

,


thumb-1400x733.jpgEra o vară caniculară. Ieşind din răcoarea casei scărilor , ajuns în faţa blocului aveai impresia că te loveşti de un zid, atât de fierbinte era aerul la 40 de grade Celsius la umbră! Am tot tergiversat plecarea, în fiecare dimineaţă mă trezeam cu gândul că azi mă duc…apoi până am mâncat, am făcut duş, m-am pregătit, când toţi ai casei se aşteptau să- mi anunţ plecarea, decretam cu o falsă părere de rău: iar am întârziat!

Apoi într-o zi când nimeni nu m-a mai luat în serios, chiar am anunţat că mă internez!

Nu am ales drumul cel mai scurt. Din Bulevardul 13 septembrie până la Spitalul Elias, aveam ceva de mers. Îmi amintesc că am trecut şi pe la CEC (Casa de Economii şi Consemnaţiuni) ca să mai scot nişte bani, dar oricât am tras de timp, în cele din urmă tot am ajuns! Băieţii mei au fost opriţi la poarta spitalului. Cel mic avea doi ani şi câteva luni şi urma să rămână cu Tati , fără mamiţica pentru prima oară!

M-am dus singură până la recepţie, deşi era evident cam ce aş vrea, asistenta care m-a luat în primire m-a sfătuit să revin când nu mai dau apă la şoareci! Am mai plâns eu până la poartă şi înapoi, apoi m-am conformat uzanţelor. M-am îmbrăcat în hainele statului: un fel de sac alb pe post de cămaşă de noapte şi un halat roşu cu picăţele albe, după care mi-am putut ocupa un loc în salonul cu două paturi. Jaluzelele de lemn lăsate pe jumătate peste geamul larg deschis ţinea o umbră plăcută în salonul ce aducea mai degrabă cu cameră de hotel, decât a cameră de spital. Noptieră cu veioză, căşti pentru ascultat radio, curăţenie…La început eram singură în salon şi nu aveam cu cine să mă consult: cum se procedează cu mica atenţie?

Vrând să ies pe coridorul spaţios, l-am văzut trecând pe medicul ce urma să mă opereze. Semăna cu un actor de cinema. Purta un costum alb, cu pantaloni la dungă, cu papuci de aceeaşi culoare şi cum trecea el majestuos aşa aveai impresia că îngheaţă aerul în jurul lui. Cum mă uitam după el de după uşă, aud o voce de femeie: mergeţi numai că e singur în cameră! Era femeia de serviciu. Un fel totum factum pentru pacientele care nu uitau să o recompenseze, aveam să aflu mai târziu.

M-am şi speriat: de unde ştia ce intenţionam să fac? Dar i-am urmat sfatul. M-am dus cu plasa mea cu „şpagă” din Ardeal şi nu mai ştiu ce am reuşit să debitez, dar într-o secundă donaţia mea s-a făcut nevăzută, iar actorul meu scufundat într-un imens fotoliu părea că nici nu văzuse nimic! Am avut un moment de ezitare, oare am mers fără mica atenţie la el?

M-am întors în salonul în care aveam să mai aştept încă două zile , pentru că mereu interveneau cazuri mai grave, chiar şi noaptea auzeam cum treceau tărgile hurducăind pe linouleul verde al spitalului. Şi am aşteptat…

Pe terasa spaţioasă de la etajul doi povesteam cu doamnele, pe atunci se numeau tovarăşele, din elita societăţii. Una dintre ele, am recunoscut-o peste ani la televizor: ajunsese parlamentară!

Parcă le văd şi acum feţele. Erau totalmente nedumerite: cum pot să-i pun un astfel de nume copilului? Eu ştiam că va fi băiat, chiar înainte să-l fi văzut la ecograf. Aşa că pentru mine el era Doru, născut din dorul de acasă! Şi pentru că trebuia să mai poarte un mume i-am zis şi Valentin!

Ca să scurtez povestea, eu de fapt n-am vrut decât  să-i urez  LA MULŢI ANI!

În stilul meu, un pic altfel!

 

Anunțuri