Etichete

, ,


14010037_1121542431234267_379531433_n.jpgLocuiam pe aceeași scară în care din 20 de apartamente poate că  nu era niciunul în care să nu fi fost măcar un copil. Prinţesa era singură la părinți, răsfățată până la Dumnezeu. Noi eram două fete și nu ne-am fi putut plânge că am fi fost neglijate, dar nici ținute în puf nu eram! Nici pe departe!

Habar n-aveam cine erau părinții prinţesei, și mulți ani am crezut că tatăl ei era pescar, iar mama bucătăreasă. Bătrinica îmbrăcată mereu cu rochii de casă din materiale subțiri şi cu un șorț peticit, în al cărui colţ îşi mai ştergea câte o lacrimă când se înduioşa privind -o pe lumina ochilor, gata să-i îndeplinească orice dorinţă, figura pe post de bunică. Femeia cu părul argintiu împletit într-un coc răsucit din două codițe subțiri,  cu ochii ei cafenii de pechinez n-o scăpa din ochi pe răsfățata casei. Îi pregătea micul dejun pe o bucată de lemn cu mâncarea tăiată „soldăţei”, alături de o cană mare cu cacao cu lapte, totul aranjat milităreşte pe colţul mesei de sub geam.

Ea nu prea se comporta frumos cu bătrânica, nu prea era politicoasă de fel. Singura lor grijă, a ei şi a maică-sii era s-o urmărească pe Laura, fata şefului de pescari, care se îmbrăca mai frumos, mai elegant, fiind şi ea singură la părinţi, cu deosebirea că era fată de şef de pescari. A se înţelege cu soldă mai grasă. Şi dacă nu ar fi fost problema cu solda, tot ar mai fi fost o problemă: Laura era o negricioasă subţire ca un ţâr, pe când duduia noastră era cam dolofană!

Mă cam scoteau din sărite apucăturile ei de prinţesă când se pregătea să iasă la plimbare cu Laura. Îmbrăcate identic, ca două picături de apă, doar că una era  cât un vrej de fasole şi alta era cât…ea.

Într-o zi când o asistam să se îmbrace şi să -şi facă o coafură, cum altfel decât identică cu a Laurei, fără a  conta că ea se tunsese între timp, cum defila de colo- colo mai preţioasă decât regina Angliei, la un moment dat când a vrut să se aşeze ceremonios, având grijă să nu-şi şifoneze rochia, am cam tras scaunul de sub curul ei…şi ea se tot lăsa, cu tot mai mare grijă,  şi se lăsa, şi se lăsa…până când s-a trezit pe jos cu cracii-n tavan! Bine înţeles că s-a supărat, dar nu avea cum să ţină prea mult supărarea, căci nu ar fi avut cu cine să se mai joace….

În apartamentul lor cu două camere domnea o curăţenie desăvârşită. Cârpa de praf era mai albă decât bluza mea de pionier…că nu găsesc acum altă comparaţie. Peştele de sticlă multicoloră trona desupra televizorului pe o bucată de mileu apretat, în vaza de semicristal de rubin buchetul de trandafiri din pânză roşie nu se ofilea niciodată! Nu lipsea nici Răpirea din serai de deasupra patului studio din camera mare, iar cărţile din Biblioteca pentru toţi erau ascunse pe rafturile unui dulap popular, în camera mică.

Pescarul, un tip scund cu început de burtă, nu refuza licorile lui Bacchus, aşa că se întâmpla ca delectându-se peste măsură, să mai prezinte câte un circ gratis prin cartier. A rămas memorabilă faza când şi-a vărsat supărarea pe cârnaţii de casă, proaspăt aduşi de la afumat erau  înşiruiţi pe coada de mătură fixată între pereţii balconului mic, ca să stea la aer. I-a azvârlit  sub geamul blocului! Era paşnic de altfel, cu toate astea l-au dat afară de la pescărie şi l-au înaintat maistru într-o mare fabrică din oraş.

Colegul lui, un alt pescar de pe scară (cam mulţi pescuiau în ape tulburi, dacă stau să mă gândesc) a fost şi el de pomină. După un pescuit cu succes, venind către casă, rupt de oboseală şi fiind sub efectul licorilor lui Bacchus, ca orice pescar conştiincios, s-a oprit pe o bancă din parc, s-a dezechipat, şi-a aranjat echipamentul sub cap pe post de pernă, cizmele lângă „pat” şi a tras un pui de somn dulce…din păcate deranjat de oamenii de ordine care l-au trezit cu nesimţire , eliminându-l şi pe el din tagma pescarilor!

Cei doi foşti pescari au ajuns apoi colegi şi la  acea fabrică mare din oraş…Şi s-au cuminţit!

Vara, cât era ziua de lungă ne jucam cu mingea pe afară, îi enervam pe băieţii cei mari care jucau popice sub un copac centenar în curte. Pe un pătrat din lemn erau aşezaţi popicele mari cât antebraţul unui om, desupra de pe o creangă de copac atârna o bilă de metal cu care trebuiau să doboare cât mai multe popice. Îmi sună în urechi şi acum sunteul sec de lemn lovit cu bila de metal, zgomotul popicelor produs în cădere şi exclamaţia jucătorilor sau a chibiţilor în funcţie de scorul atins…Cel care era la aruncare se concentra, se aranaj mutându-şi greutatea de pe un picior pe altul, umezindu-şi buzele de parcă ar fi putut influenţa cu ceva uscăciunea buzelor rezultatul tragerii! Era destul să strigi un scor nefavorabil în cel mai tensionat moment de concentrare ca să se enerveze unul sau altul. Ne mai şi fugăreau lăsând totul baltă! Mai ales cel pe care îl botezasem „Cap rotund”…cred că şi azi ne-ar pedepsi dacă ar putea!

Mie-mi plăcea să povestesc ce am mai citit celor care mă legănau încet, cu schimbul, iar auditoriul sta agăţat pe barele laterale ale leagănului. „Romanul unui adolescent” era  o carte groasă, aşa că aveam ce povesti în serile liniştite până la toamnă! Se întâmpla să apară şi „huliganii” de prin alte cartiere, şi să ne ocupe leagănul sau să ne legene fără voia noastră, cei câţiva copii aşezaţi în „leagănul coş”, degeab protestam, ne legănau atât de tare, încât nu odată ne-am trezit răsturnaţi, rămaşi ostatici sub coş!

Era prin vecini un tip extrem de înalt şi slab de-i sunau oasele când trecea pe stradă. Nu ştiu ce aveam cu el, dar nu-l lăsam să treacă prin faţa blocului fără să nu strigăm după el, batjocorându-l „picioare de cocostârc”…până când odată a ajuns-o din urmă cu piciorul lui lung pe prinţesa  noastră, scurt, dintr-o răsucire pe călcâi aplicându-i o talpă în fund!

Ce copii răi puteam să fim, dacă mă gândesc că am mai avut unul pe care nemţoaica de la parte îl ciufulea zicându-i „nas turtit”…a încasat şi ea o scatoalcă de i-ar fi zburat fulgii, dacăp ar fi avut, aşa a plâns numai fugind acasă, dar degeaba, căci autoritatea doamnei ce îi ţinea loc de mamă nu i-a dat dreptate!

Un alt joc plin de adrenalină era sunatul la uşa vecinului de la doi. Un joc simplu şi distractiv, până scapă neurecheat  jucătorul! Electricianul de la doi era un tip robust şi coleric. După ce l-am fentat de câteva ori, s-a pus în gardă şi nu i-a fost lene să ne fugărească pe scări…căci fugeam care încotro apucam, în sus, în jos, oriunde numai să nu ne ajungă! Părea de-a dreptul fioros cum răcnea, sărind câte două trepte deodată cu braţele întinse spre fugarul din faţa lui!

Dacă stau să mă gândesc, cred că eram destul de diplomată din moment ce nu eram decât observator la fazele astea! Şi totuşi mi-am primit porţia într-o zi de iarnă, când mă duceam cu mama, pe trotuarul de dincolo de bloc, teren neutru, unde m-a nimerit în spinare un bulgăre umplut cu piatră parcă de mi-a tăiat respiraţia , lovitură pentru care nu aveam cui adresa mulţumiri, căci făptaşul dispăruse desigur…

Amintiri, amintiri…înseamnă că îmbătrânesc dacă îmi aduc aminte de copilărie?

 

 

 

 

 

Anunțuri