Etichete

, ,


thumb-640.jpgO postare recentă a Potecuţei m-a îndemnat la această intervenţie. „Corul e după-masă” – cu acestă replică ne reduceau la linişte profii pe vremuri, când vorbeam în cor, în semn că ne plictisim deja de subiect, că îl ştim ca pe apă.

Partea mai puţin hazlie era, că într-adevăr aveam cor, după-masă. Dacă se nimerea câte-un începător mai fentam spunând că eu cânt vocea a patra, sau invocam scutire de-a dreptul, având o operaţie la gât. Asta când se putea. De multe ori însă nu mergea figura şi trebuia să merg la cor! „Râââ-de ia-răşi pri-mă-vaa-ra” sau „treiculori cuu-noscpe luuu-me”nu le-am uitat nici până azi!

Dacă nu chiuleam de la cor, aveam un 10, drept recunoştinţă, la muzică. De multe ori chiuleam…aşa că nu prea aveam media 10…

Am avut profesoară care ne repeta mereu, ca să ne intre bine în cap: „fiule, (chiar dacă era evident că are în faţă o elevă), în viaţă „lucrurile mărunte decid soarta celor mari” şi „din calea destinului nu poţi fugi!” Şi…”De ce te fereşti, nu scapi, copile!”

Nu o credea nimeni, dar după câţiva ani , mi-am amintit de vorbele ei! Am fugit de la cor? Am dat de cor! Obligatoriu! Şi culmea: eu trebuia să-l conduc şi să-i conving acum pe cei care voiau să chiulească, să vină la şcoală măcar de dragul meu! Nu era pedeapsă mai mare decât să aflu după plecarea „cursei” că unul a rămas în oraş, că altul taie porcul sau mai ştiu şi eu ce îndeletniciri are, toate de importanţă majoră!

Astfel că eu nu aveam decât să desenez hărţi pentru toa’şa învăţătoare, să fac planşe  aşteptând următoarea cursă-cea care îi ducea pe muncitori la fabricile şi uzinele din oraş, în schimbul trei.

Dar dacă se întâmpla să nu chiulească nimeni, nici băieţii din sat, nici fetele de măritat şi nici elevii mei de clasa a VII-a din sat, toa’şa de mine îi organizam după înălţime în semi cerc, ca să încape în faţa tablei şi repetam …aceleaşi cântece, cu primăvara şi imnul. Apoi în pauză era rândul soliştilor, ei cântau „ţurai.” Nu pot să afirm că m-aş fi dat în vânt după asta, dar era de preferat decât să stau singură cuc în şcoală!

Îi aliniam  după înălţime, dar cântau după cum ne înţelegeam din timp, când făceam semn- ca dirijorul cu un băţ în mână-intrau şi cei care trebuiau să dea forţă la refren.

Tineri erau cam puţini în sat, dar în programa şcolară întocmită conform directivelor de partid, aveam şi concurs de teatru inter-şcolar. Cântăreţii mei cei mai talentaţi erau selectaţi pentru scenete sau chiar o piesă serioasă de teatru. Ei, nu era de Shakespeare, dar …era o piesă adaptată vieţii la ţară în România. Autorul, unul rus, vorbea de colhoz, eu i-am rescris piesa pentru CAP (ce-a-pe, adică în traducere: cooperativa agricolă de producţie). La teatru mă pricepeam şi eu mai bine decât la cântat, aşa că am şi câştigat locul doi, atât de fain au evoluat elevii mei!…(n-aveam cum să luăm un loc mai bun, nu eram noi organizatorii). Şi se mai spune că nu se păstrează tradiţia!

Concursul a avut loc pe scena şcolii din comună, o scenă destul de spaţioasă, avea şi cortină şi abia acum mă mir, ce fel de jurizare putea să fie, dacă toţi care jurizam aveam şi echipe în concurs?!?

Comuna avea trei sate, fiecare sat avea o şcoală şi o trupă de teatru!Din fericire nici locuri de câştigat nu erau mai puţine, aşa că toţi participanţii au fost şi câştigători. Organizatorii, apoi noi şi cei de la graniţa judeţului, mai de la capătul lumii, cap de linie de cursă, ei erau pe locul trei!

Şi dacă tot am pomenit de satul de la capătul lumii, mai am o poveste!. Pe mâine!

 

 

 

 

Anunțuri