Etichete


84386910.jpg

Niciodată nu am ajuns dincolo de dealul la poalele căruia se oprea „cursa” preţ de câteva minute, timp în care şoferul dădea o fugă până în fundul curţii, ori lua doar pachetul cu gustare de la copilul care îl aştepta în poartă privind spre  spărgătorii de seminţe care îşi ocupau cuminţi locurile în autobusul ce îi ducea la oraş. Fiind cap de linie, îşi alegea fiecare călător câte un loc la geam, mai puţin împătimiţii jocului „popa prostu” sau şeptică”, ei rămâneau pe scaunele din spate unde erau câte două locuri faţă-n faţă, tocmai bune pentru jocul de cărţi.

La prima staţie, când mă urcam eu, „domnişoara de la oraş”, îmi ocupam locul pe dreapta în faţă, scăpând astfel mai repede de privirile ca de raze roentgen ale localnicilor. Asta dacă plecam pe lumină, că la ultima cursă, sătenii mei obosiţi de tura de noapte mai trăgeau şi ei un pui de somn până la oraş! Dacă nu te rezemai de geam, te hurducăia acceptabil cursa şi dacă nu sufereai de rău de mare, puteai chiar să dormi!

Iarna în schimb n-a fost la fel de distractiv. Omătul mare, că la ţară deşi ningea de ieri, de obicei ninsoarea dădea înainte într-o veselie, până creşteau nămeţi pe lângă drum. În şcoală era mai frig decât afară, mai ales duminica! Nevasta popii era învăţătoare, nu e de mirare că duminica obligatoriu se mergea la slujbă!

Domnişoara de la oraş în schimb venea cu prima cursă, pentru a bifa activitatea pionerească-educativă, menită a-i ţine pe copii ocupaţi, ca să nu meargă la biserică!

Iarna nu era ca vara nici pe atunci, iar eu cam picam proba practică la aprinsul focului în soba de teracotă! Teoretic n-ar fi fost mare scofală. Practic însă…deşi aveam lemne, hârtii, chibrit şi benzină. Nu toate deodată, căci ar fi fost prea simplu! Dacă aveam lemne, n-aveam benzină, dacă aveam benzină nu găseam un chibrit care să nu se rupă sau să nu se stingă prematur. Chiar şi în cazul în care prin minune le aveam pe toate cele necesare, focul tot nu se aprindea! Uneori trecea pe acolo domn director, fiu de nădejde al satului, ca să-mi arate ce simplu se aprinde focul , apoi eu mă necăjeam să-l sting, căci venea cursa. Asta  dacă era în formă. Dacă nu, se rostogolea mai departe după ce mă muştruluia tovărăşeşte. Cei mai apropiaţi vecini de şcoală erau cei mai zgârciţi. Ori plictisiţi poate,  că de la ei cerşeam mereu ba chibritul, ba o ţâră de benzină. Pompierii m-ar pune la zid acum, dar pe atunci nu avea absolut nimeni, nimic împotriva metodei clasice de aprins focul în teracotă!

Aici ar trebui să mai povestesc un pic despre domn director! I-am promis că am să scriu despre el…Şi am mai scris, dar merită să rămână în istorie! Ia să vi-l imaginaţi: un tip grăsuţ, scund, cu faţa albă ca luna plină şi părul ca pana corbului. Eu îl vedeam ca pe secretarul de partid, figura tipică de subofiţer de miliţie, deşi era învăţător. Nu-mi pot da seama câţi ani putea să aibă, pe vremea aceea, eu fiind foarte tânără, îl consideram deja „bătrân libidinos”. Avea nevastă tânără, o olteancă frumoasă, foarte elegantă, care se îmbrăca de la Casa de Modă din oraş, făcând dese escapade în cursul săptămânii, când domnişoara de la oraş trebuia s-o înlocuiască la grădiniţă! Domn director avea ochi alunecoşi după cadrele tinere şi strugurii nefiind copţi se răzbuna prin inspecţii „inopinate!” El a fost cel care a aţipit la ora de franceză! În sobă liniştit ardea focul, era cald şi bine în clasă! Copiii mei erau atât de cuminţi că şi musca s-ar fi auzit dacă n-ar fi fost plecată-n vacanţă! Domn director visa rezemându-şi capul cu pletele strălucitoare unse cu ulei de păr-pe atunci nu se inventase încă gelul -şi  mă gândeam cum să-l trezesc ca să nu fie văzut de copii.

Am scăpat liniarul- a sunat ca un tunet de ploaie de vară, dar nu l-ar fi trezit nici asta, dacă nu ar fi sărit jumătate de clasă făcând un zgomot infernal cu băncile care se ridicau şi se lăsau la loc scrâşnind fier pe fier! Nu avea decât să-mi dea calificativul bine, căci nu l-am deranjat din somn!

_va urma_

Foto google

 

Anunțuri