Etichete

, ,


45965883.jpgFânaţele…n-am cum să uit locul acela la răscruce de vânturi. Născută de balcon, nu  ştiam mai multe despre „viaţa la ţară” decât aflasem de la Duiliu Zamfirescu. Realitatea însă era alta. Cu repartiţia proaspătă în mână, îmbrăcată cu fustă midi ce era la modă pe atunci, încălţată cu pantofiori de lac negru, am reuşit performanţa de a schimba trei curse până la şcoală! Penultima era cea a sătenilor încrezuţi. Se hlizeau la mine când am coborât la Fânaţe într-o  brazdă adâncă specifică arăturilor de toamnă, neştiind cum să fac primul pas! Am aşteptat următoarea cursă, fără să ştiu cât aproape eram de şcoală!

Când pierdeam autobusul meu trebuia să cobor la Fânaţe din cursa care mergea mai departe în satul din vale. Nu ştiu de ce, ţăranii de acolo erau mai mândri decât ţăranii mei. Atât de mândri încât n-am aflat de la ei nici măcar numele satului.

Uneori ieşeam pe jos de la şcoală până la Fânaţe….Iarna la ora ceaiului de la cinci deja era întuneric. Stând de pază lângă semnul de Staţie facultativă de autobus, jur că auzeam zumzetul motorului atât de clar, încât nu-mi venea să cred că nu i se vedeau farurile nici după minute lungi de aşteptare. Câteodată se auzeau lupii urlând din depărtare. Doar luna -când era de serviciu- lumina drumul acoperit de zăpada bătătorită.

Satul din vale era la dreapta, pe stânga era sătucul meu, jur împrejur erau dealuri şi păduri dese unde au pierit mulţi ostaşi în cel de al Doilea Război Mondial. Copiii  mei ştiau multe istorioare, legende înfricoşătoare -filmele de horror din ziua de azi sunt mici copii pe lângă ele. Când era timp frumos ieşeam cu clasa pe dealul din apropiere-cu tot riscul de a visa urât apoi-şi ţineam ora de biologie în sânul naturii.

Domn director cel libidinos şi-a ales  Educaţia fizică, pasându-mi mie Agricultura! Neavând catedră întreagă am acceptat în completare orice, numai să nu fug de la o şcoală la alta, asta însemnând dintr-un sat în altul. Dacă la muzică m-am descurcat (mai puţin extemporalul la sincopă), la Agricultură am dat-o în bară!

Printre primele lecţii era una despre cum se transformă oul în pui de găină. În fundul clasei, dincolo de un perete fals erau materialele didactice: de la globul pământesc, hărţi, planşe până la un recipient ce prezenta oul  „bun”, apoi din ce în ce mai schimbat până apărea ceva ce aducea a pasăre golaşă…mi se părea atât de scârbos că imediat am cerut să facem schimb. Refuzam să mai predau Agricultura…oului clocit!

Şi am preluat Educaţia fizică. Şi mi-am luat treaba în serios. Neavând sală de sport, în zilele friguroase de toamnă am ţinut ora în clasă. I-am obişnuit să-şi aducă echipament de sport. Am încercat să-i dezvăţ de purtatul zilnic al „teneşilor”, dar le ceream să-i aibă la ora de sport. Într-o zi când  clasa era pregătită de începerea exerciţiilor de încălzire,unul dintre copii încă se dezechipa. Avea deja un maldăr de hăinuţe pe bancă, dar încă nu se vedea tricoul alb. Şi mai avea tricotaje pe el. Eu îl încurajam să se mişte un pic mai repejor că se termină ora. Deodată îl văd luând poziţia drepţi, semn că e gata de sport. Mă privea cu  satisfacţia lucrului bine făcut. „Şi cămaşa?” L-am întrebat eu. „E cusută, toa’şa profesoară!” Ar fi interesant de aflat ce a devenit între timp. Pe atunci îi ziceam filozoful. Rotofel, extrem de încet în mişcări şi preocupat de gânduri doar de el ştiute!

Foto google

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Anunțuri